Între compromis şi compromitere

ILIE CĂLIAN

Mărturisesc că sînt, astăzi, unul dintre puţinii români care consideră politica una dintre cele mai nobile ocupaţii ale oamenilor – aceea de a organiza viaţa întregii comunităţi. Că faţă de unii – dacă chiar de majoritatea – dintre cei care practică politica nu am decît scîrbă – asta este cu totul altceva. Dar nu putem condamna o noţiune (abstractă) cu persoana unuia care are o legătură cu ea. Iar dacă românul nu are nimic împotriva ideii că trebuie să faci ce spune popa, nu ce face popa, nu văd de ce această „înţelepciune” nu poate fi valabilă şi în cazul altor profesii şi persoane. De aceea, considerînd că politologia poate fi ştiinţă, dar politica este artă, mi se pare normal să acceptăm definiţia politicii ca artă a posibilului. Adică a compromisului între dorinţe şi posibilităţi, între programe şi mijloace, între scopuri „de etapă”, tactice, şi obiective strategice.

Însă, există o limită şi aici: aceea dintre compromis şi compromitere. Problema aceasta, a jocului pe muchie de cuţit, se pune permanent în viaţa politică românească (nu doar de azi). Traseismul n-a fost inventat astăzi, iar dacă-l recitim pe Caragiale, ne vom linişti: nimic nou sub soarele partidelor politice. (Nici nu are sens să mergem mai mult îndărăt, pe vremea partidelor boiereşti, care se ocupau cu schimbarea la tron a feluriţilor chemaţi şi nechemaţi care aveau măcar un oscior „domnesc”). Cele două mari alianţe politice de azi – USL şi ARD – se află, din nou, în situaţia de a verifica limita dintre compromis şi compromitere în numirea pe posturi eligibile a unor noi aliaţi, pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie.

După eşecul la alegerile locale din primăvară, PDL încearcă să extindă procedeul folosit atunci în anumite judeţe şi circumscripţii electorale – acela de a candida sub alte sigle. Însă, în locul multor ciudate alianţe, de această dată s-a limitat, oficial, la Forţa Civică a lui MR Ungureanu şi ceva ce a mai rămas dintr-o „aripă” a PNŢCD. Cum această combinaţie este şi aşa greoaie, i s-a mai adăugat ambiţia komisarei Monica Macovei de a filtra toţi candidaţii printr-o comisie de etică aparent foarte „pură”, dar care lasă, totuşi, posibilitatea unor compromisuri care alunecă spre compromitere.

Cum subiectul este relativ familiar cititorilor, nu mă voi opri asupra lui. Mai interesantă este o altă ştire: cică Gigi Becali se află în negocieri avansate cu PNL pentru a obţine un loc eligibil pe listele USL. Se pare că este vorba chiar despre PNL, iar informaţiile au stîrnit justificate semne de întrebare. În primul rînd, în legătură cu utilitatea strict politică a acestui aranjament. Adică: va aduce PNG, partidul cvasiinexistent în teritoriu, al lui Becali nişte voturi? De fapt, prima întrebare – şi singura! – ar fi trebuit să fie: este Gigi Becali un nume demn de noţiunea de politician, în sensul decent al termenului? Altfel spus: corespunde Gigi Becali tipologiei politicianului liberal, a oamenilor „subţiri” din acest partid? Dacă mă gîndesc la lejeritatea cu care acelaşi PNL l-a acceptat pe Traian Băsescu în fruntea Alianţei D.A. în 2004, n-ar trebui să mă mir. Dar, după experienţa cu Traian Băsescu, nu ar trebui ca PNL să fie mai circumspect? Că, în această situaţie, PSD se spală pe mîini, este explicabil: nu doreşte să sporească tensiunile din partidul aliat.

Îmi este, desigur, uşor să înţeleg o simplă mişcare tactică: cu Becali alături şi dîndu-i frîu liber în televiziuni, în timpul campaniei electorale, acesta ar putea contracara o parte din influenţa lui Dan Diaconescu. Dar merită? Nu cumva un asemenea compromis tactic conduce la compromitere?