Întotdeauna de la “0”

RADU VIDA

Există diferite teorii, teze şi gînduri care încearcă să explice rămînerea noastră în urma celorlalte popoare. Sigur că treburile sînt diferenţiate, sigur că lucrurile sînt nuanţate. Pînă la urmă, însă, cred că există o explicaţie mult mai simplă decît cugetările filosofilor, presupunerile istoricilor şi statisticile sociologilor.

Neîndoielnic că Istoria a urcat toate popoarele Europei în acelaşi vehicul. Atunci cînd spiritul fiecăruia a produs ciocniri, ‘’vagoanele’’ s-au despărţit, iar diferenţa de viteză a pus amprenta pe dezvoltarea popoarelor. Naţiile, mai exact, conştiinţa naţională, a egalizat lucrurile, dar, spiritul revanşard şi-a spus din nou cuvîntul. Aşa că, din nou s-au înregistrat diferenţe de… viteză în ceea ce numim dezvoltare.

De la începuturile ‘’concurenţei’’ nu s-a schimbat nimic. Dovada e că popoare mari au rămas în urmă, iar entităţi mult mai mici au călcat ferm pe calea dezvoltării multilaterale, reuşind să armonizeze interese divergente şi canalizînd societatea spre mai mult şi mai bine. Mai trainic şi mai stabil. Nu e nevoie să dăm exemple.

Dar, ştim cu toţii, că există, cel puţin în colţul nostru de lume, ţări ca Luxemburg sau Ucraina, Malta sau Grecia, Andora şi Turcia. Nu am înşirat întîmplător aceste ţări. Aşa cu spuneam, nu prea contează mărimea, sistemul politic, influenţa religioasă. Şi, cu atît mai puţin, aşa-zisul spirit latin sau german, educaţia timpurie sau întîrziată. Pentru că, pînă la urmă, scopul dezvoltării este canalizarea energiilor pentru ridicarea popoarelor şi alinierea la o bunăstare suportabilă, care să confere linişte socială, armonie între conducători şi conduşi, tocmai pentru a nu impieta umanul din noi.

Defectul nostru?
Cred că dincolo de conjuncturi, farse ale istoriei, sînge înfierbîntat, alergînd prin vene amestecate şi, deci, sănătoase, dincolo de toate încercările de a denigra, minimaliza, ponegri, se află spiritul de demolatori. Şi de a începe mereu de la nivelul solului. Nu e axiomă. Dar, am convingerea că demolarea, distrugerea aparţine spiritelor revanşarde, nedemocratice, care nu pot accepta variaţiunile (chiar şi pe teme diferite) şi nu sînt capabile să înţeleagă valoarea celuilalt.

Am avut un Ev Mediu zbuciumat, pentru care istoria mondială ne-a rezervat un capitol aparte. Întîrziaţi sau constrînşi la întîrziere, am distrus mai toate valorile, valabile pentru acea vreme. Şi am construit un Capitalism anemic. Cînd lucrurile păreau să se întremeze, furia Comunistă şi-a întins aripile şi peste noi. Aşa că am ras tot şi am conceput o societate… originală. Slabă – s-a dovedit – la încheieturi. Care, pînă în final, a cedat. Dar n-am păstrat nimic. Poate doar un pic de rău. Şi am luat calea modernităţii, arzînd etape şi, îngîmfaţi, am sperat că ştim să ne aşternem singuri. E drept că ‘’ne-au ajutat’’ şi alţii pentru a şterge tot şi a o lua de la capăt. Rămînînd, astfel, în urma celorlalţi. Cu nimic mai deştepţi, cu nimic mai buni, mai frumoşi sau mai îndemînatici. Ci pur şi simplu, mai pragmatici. Care au ştiut că partea bună a treburilor nu se aruncă în ghena istoriei. Aşa cu fabricile, aşa cu ogoarele, aşa cu oamenii! Aşa cu legile. Niciodată n-am ştiut să păstrăm ce-i mai bun. Mai trainic. Mai valabil. Ci, mereu am vrut să ştergem trecutul. E drept, după anume vreme, am regretat. Şi am reabilitat, cel puţin verbal, binele trecutelor vremi. Dar, cu fiecare pornire am rămas în urmă. Şi, încet-încet, ne-am trezit că nu avem nici de unele. Şi, mai rău, nici n-am învăţat nimic din trecutele greşeli.