Interviu cu scriitorul Aurel Rău

Aurel Rău, poet, prozator, critic literar, traducător și publicist, redactor-șef al revistei Steaua” mai mult de o jumătate de secol, cetățean de onoare al Clujului, care anul acesta a împlinit vârsta de 92 de ani, ne-a împărtășit cu generozitate din vasta sa experiență literară și culturală.

Ați fost, de-a lungul activității dvs. literare, și conducător de cenaclu. De ce ați sfătui un tânăr din zilele noastre, talentat în ale scrisului, să participe la un cenaclu literar?

Eu am venit spre literatură dinspre cărți, nu dinspre un cenaclu literar. Dinspre lecturile mele literare și dintr-un imbold, probabil, care este decisiv în toate cazurile, oamenilor care ajung să facă literatură. Te pomenești cu o înclinație în această privință, ceea ce unii oameni din jurul tău pot numi semn de talent.

„Un început de sentiment al unei generații…”

Plecând de la experiența mea, cred că un tânăr cu aspirații literare e foarte bine să înceapă prin a frecventa un cenaclu sau mai multe. Într-un cenaclu, un viitor scriitor are prima confruntare cu opinia celorlalți, poate să-și exprime propriile gânduri sau sentimente care au stat la baza unor încercări literare și, respectiv, să exprime opinii despre scrisul altora. A fi într-un cenaclu, de tânăr, înseamnă, probabil, să fii într-un spațiu literar care să fie, de fapt, începutul vieții tale în literatură. E un semn și de încredere a ta în tine însuți, de o temeritate, o deschidere, o curiozitate pentru scrisul altora. Un început de sentiment al unei generații, în cazuri foarte bune, când viitorul se pronunță și el în această direcție.

Eu am frecventat un cenaclu literar prima dată când am fost solicitat să citesc ceva în acel cenaclu, asta s-a întâmplat când eram elev în orașul Bistrița, într-o clasă din cursul superior. Reluând interesul pentru cenaclu, întâi la un cenaclu al studenților de la Universitatea din Cluj, eu strecurându-mă acolo ca elev de liceu care și-a descusut de pe mâneca hainei numărul de elev ca să poată fi considerat un eventual student venit de prin alte părți. O singură dată. Așa făcându-se că la o ședință a cenaclului studenților i-am văzut pe cei care după aceea vor deveni mai târziu cunoștințele mele într-un alt cenaclu, de această dată al ziarului „Făclia” din acel timp (n. red. denumit „Lupta Ardealului”), în Clujul anilor 1948.

În 1953 sau 1954 redacția revistei „Almanahul Literar” (n. red. actuala revistă „Steaua”) a considerat cu cale să-mi treacă mie o anumită responsabilitate, să conduc cenaclul literar al Filialei Uniunii Scriitorilor Cluj. În acel cenaclu, i-am putut îndemna pe oamenii mai tineri să scrie o poezie în afara clișeelor gazetărești, de simple versificări ale circumstanței. Acest lucru, conform unei accepții de la „Steaua”, estetice, privind o poezie orientată spre modernitate, sustrasă poncifelor dogmatismului încă în floare, care reduceau discursul poetic la anecdotă, la descripție sau la discurs propagandistic.

Din experiența acumulată, cum ați descrie atmosfera dintr-o redacție de revistă literară? Cum se desfășurau lucrurile?

Exista o grijă specială, erau supravegheate toate publicațiile, din punct de vedere politic și al vieții colective din cadrul unui cenaclu sau al unei reviste. Vorbind de revistă, ne încadram într-un anumit normativ și noi. Exista concepția că o revistă trebuie să aibă mai mulți redactori, responsabili pentru diverse rubrici, care să comande literatura care se cere, care să urmărească realizarea unor planuri literare și care să mijlocească, totodată, relația dintre producția literară și destinatarul ei. Revista avea și menirea de a realiza discuții literare în societate, discuții cu cititorii, ceea ce numim, acum, lansările de carte. De asemenea, revista trebuia să organizeze plecări în documentare, plecări în țară și în străinătate, să faciliteze ajungerea viitorului său colaborator la cunoașterea unei anumite tematici. Erau campanii întregi cărora trebuia să le răspunzi, campanii generale în presa obișnuită cărora revistelor literare li se cerea să li se asocieze.

„În redacție exista un spirit critic, nu îl menajai deloc pe cel de lângă tine.”

În redacție existau asemenea responsabilități – pregătirea manuscrisului, urmărirea textului până în faza de tipar și chiar urmărirea drumului scrisului de când a fost el proiectat până când s-a întâlnit textul cu cititorul.

Totodată, în redacție exista un spirit critic, nu îl menajai deloc pe cel de lângă tine. Când erai în intimitatea redacțională, funcționau umorul, sarcasmul, gluma și era o emulație continuă pentru că fiecare căuta, arătându-ne reciproc scrisul personal, să fie mai bun decât celălalt sau să fie mai bun el ca scriitor clujean față de scriitorii din București, cu care noi eram într-o continuă întrecere.

Pentru că revista era considerată o instituție care exercită o anumită influență asupra vieții literare, ea avea răspunderi dar avea și o serie întreagă de drepturi, inclusiv dreptul la critică. De asemenea, obligația de a vorbi despre cărțile care apar făcându-se selecția ca în revistă să se vorbească despre cele mai importante, din punct de vedere al intereselor statului de atunci. Exista răspunderea unui om pentru cronica literară, iar o altă răspundere a altui om pentru recenzie, pentru scrierea despre tot felul de cărți; la cronică fiind vorba de o atitudine selectivă. Acel om care răspundea de cărți răspundea efectiv în fața cititorilor în numele revistei de lucrul acesta și această poveste ducea la o privire obiectivă și o urmărire sistematică a frontului literar. Un lucru pe care l-aș pune în comparație cu lucrurile de acum, unde exigențele unor reviste nu mai presupun obligații pentru redactori de a urmări în mod obiectiv viața cărților, întregul front literar din țară, pentru ca revista să se pronunțe cu responsabilitate despre cărți.

Ce sau cine anume  v-a stârnit interesul pentru Japonia?

S-a întâmplat ca în 1971 sau 1972 să aflu cu bucurie că într-o delegație parlamentară care trebuie să facă prima dată un schimb cu parlamentari din Japonia a fost propunerea să fie și un scriitor – eu eram deputat în Marea Adunare Națională – și, deci, să fac parte din această delegație. A fost o șansă extraordinară. Întrebat fiind de Ambasada Japoniei dacă am vreo preferință, vreun plan personal când voi fi acolo, mi-am exprimat dorința să pot să-l întâlnesc pe Yasunari Kawabata. El publicase în România două cărți și se vorbea mult despre talentul lui ieșit din comun, era considerat o expresie a întregii Asii.

„Haiku-ul îl naște peisajul, și-l comandă singur.”

A urmat călătoria, care a fost o mare inițiere într-o lume și o literatură de miraj. După o călătorie de cinci zile – pentru care m-am pregătit cu lectura a tot ce aveam noi despre literatura japoneză-, am considerat că am acumulat destul de mult ca să pot să mă martirizez și să scriu o întreagă carte. Și atunci am scris „În inima lui Yamato”.

Am putut să obțin din partea delegației două aprobări de desprindere pentru un program personal. Una a fost să îl întâlnesc pe Yasunari Kawabata și alta a fost să ajung până la izvoarele formei poetice haiku, în orașul Ueno, în care s-a născut Matsuo Basho, drum care s-a soldat și cu scrierea câtorva haiku-uri. Sigur, asta mi-a dat un anumit tonus, pentru că eu am scris, astfel, haiku acolo, haiku-ul îl naște peisajul, și-l comandă singur, tu ești doar un executant, un interpret al naturii.

Am ajuns în Kamakura, un oraș la ocean și am fost în compania lui Yasunari Kawabata vreo două ceasuri. A fost o întâlnire prietenoasă, bună, în care s-a insistat foarte mult pe literatura din Japonia care merge pe tradiție. În cazul lui Kawabata, avem o sinteză: scrie și vorbește literar ca un occidental și, totodată, trăiește, face lucrurile ca un japonez din tradiția japoneză. Marele lui cult este pentru literatura veche, literatură care era în glorie încă prin anii 1000 (ai erei noastre). Au fost niște discuții interesante și despre opera de prozator a lui Mishima.

„Literatura de călătorie este și o intrare într-un mister.”

Ați scris și literatură de călătorie. Cât de mult ajută unui tânăr poet sau scriitor din zilele noastre să călătorească, pentru a-și găsi surse de inspirație?

Există o literatură de călătorie cu aspecte multiple și ea trebuie să existe mereu, e un mod de cunoaștere. Literatura de călătorie este și o intrare într-un mister, este o descoperire de ordin sufletesc. Eu am considerat călătoriile și un mijloc de cunoaștere dar și un mod de exprimare a mea în acel mediu. Așa se face că am fost bucuros când am făcut o altă călătorie într-un mediu extrem de inedit, în Mongolia. Am scris o carte, „La marginea deșertului Gobi”. Am căutat să am  și replicile mele poetice la peisaj și la impresiile respective.

O a treia carte de călătorie am scris-o mai pe îndelete, este o carte despre Grecia, rezultatul unui număr de călătorii mult mai multe în Elada, se numește „Grecia, călătorie incompletă”. Am considerat că niciodată nu va fi destul, nu am reușit să scriu despre toate locurile pe care le-am bătut cu pasul și cu gândul.

Spuneți-ne mai multe despre cum s-a născut poezia inspirată privind harta țării.

M-am bucurat când am scris, de fapt, când s-a scris această poezie, ea s-a scris singură. Adesea, privind harta țării, mi-am pus întrebarea dacă ea este rotundă și azi. Faptul că țara este rotundă arată că ea este un întreg. Carpații fac o anumită rotunjime, în jurul căreia vine o alta, făcută de câmpii, toate m-au făcut să cred că România este o unitate în rândul altor unități care fac Universul, o unitate „unică”. Privind harta țării, am sentimentul că ea stă desenată vertical pe o bază, ca să poată sta bine un obiect rotund, un glob, pe Dunăre. Faptul că Lucian Blaga a auzit expresia aceea spusă de un copil, „Trăiască România dodoloață”, am considerat că trebuie să se regăsească ca motto. Această poezie s-a născut ducând niște raze. Atunci am văzut că există, totuși, două raze. E un poem pe care l-a scris natura, nu eu. Eu a trebuit să-l transpun.

În volumul scris de Laura Goia, „Aurel Rău – biobibliografie”, apărut anul acesta la editura Școala Ardeleană, prezentați o interesantă mărturie despre obiectele de artă pe care le-ați colecționat de-a lungul timpului. Cum arată un literat în postura de colecționar de artă?

 „Un scriitor care devine colecționar își devine propriul său adversar.”

Te apropii de dragostea pentru frumos, ajungi să-ți dorești un obiect frumos, o pictură frumoasă. De aici, de la una-două, se merge spre mai multe, pofta vine mâncând. Pe lângă faptul că am scris despre artiști plastici, expoziții, întâlniri în ateliere, plimbări prin muzee, trebuia să privesc și spre icoana pe sticlă, care venea cu altă încărcătură, mergea la spiritualitatea, la religia noastră. Vorbea de o călătorie frumoasă, icoana pleacă din Bizanț. De aceea s-a ivit preocuparea să fac o colecție. Am căutat prin sate, am reușit să mă documentez și să-mi găsesc icoanele cele mai reprezentative pe care am reușit să le obțin. În camera unde ne vedem, se întâmplă că am numai doi autori care sunt cunoscuți, amândoi din Făgăraș. Unul este Savu Moga, maestru în domeniu, o mare forță a construcției plastice, într-un duet cu un alt iconar, elevul său, Matei Țimforea („fiul Floarei”).

„Era un mod de a-ți crea un mediu propriu pentru a te apăra de o anumită epocă.”

Paralel cu acestea, a fost pasiunea pentru mobilă stil, pe care treptat a trebuit să o tot dezvolt și care a devenit un întreg asediu asupra mea, de obiecte frumoase, martori ai unor epoci și ai unei vieți sociale. Era un mod de a-ți crea un mediu propriu pentru a te apăra de o anumită epocă. A fost reduta mea pentru existență într-un regim social în care se contestau toate aceste valori. Un scriitor care devine colecționar își devine propriul adversar, pentru că, îmi povestea poetul Adrian Maniu, un îndrăgostit cu patimă de lucrurile de artă, devenit sclavul lor, trebuie mereu și mereu să găsești altă piesă, mereu și mereu să găsești strategii cum să ajungi la un obiect sau la altul. M-am oprit să mai fiu un colecționar prea aprins. Și în felul acesta s-a rămas cu o anumită colecție. Îndrăgești aceste opere de artă și le privești cu bucurie; ele rămân să provoace bucurii, cum și visurile unor alți colecționari.

Iulia GHIDIU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut