Interviu cu poetul Horia Bădescu | ,,Istoria poeziei este istoria cunoașterii de sine a Ființei, iar poezia este memoria sa.”

Poetul, prozatorul, eseistul, omul de cultură îndrăgostit iremediabil de Cluj, Horia Bădescu, ne-a împărtășit gândurile sale despre poezie, muzică, sacralitate, despre realitatea și „nemurirea” poetică în interviul acordat cotidianului Făclia.

Rep. Făclia: „Zile și nopți și alte zile și nopți / i-ai învățat zilele și nopțile sale (…) scriați în poemul intitulat sugestiv Cluj. Ce vă inspiră cel mai mult la acest oraș transilvănean? Este el un cuib călduros pentru un poet al zilelor noastre?

Horia Bădescu: Clujul meu, stimată domnișoară Ghidiu, ca să folosesc titlul unei extraordinare radiografii a urbei noastre făcută de admirabilul critic și prieten drag, plecat prea curând în ,,ținutul de nicăieri”, Petru Poantă, este, cu adevărat și nu doar la modul poetic, numai al meu. Cu toamnele sale nebune, cu aura goliardică și alumnă a lumii universitare de altădată, cu mirajul bibliotecilor, cu străzile lui misterioase, pe care își hăituia câinii amurgul, cu penumbra fugoasă a serilor din care se întrupau portalurile severe sau baroce ale burgului, cu cafenelele, birturile și cramele sale bântuite de fantasmele pivniței lui Auerbach, cu boema lui de o savoare intelectuală indicibilă, cu panorama lui răsfățată de perspectiva deschisă de culmea Cetățuiei, cu Feleacul pe care urcau cândva carele Iancului și, mai încoace, în coșul celest al Carului Mare, cele două veacuri și milenii în care mi s-a scurs viața. Cu toate ale ei: visuri, bucurii și tristeți, prietenii și iubiri, triumfuri și înfrângeri, speranțe și dezamăgiri, tot ceea ce alcătuiește viața unui om, fiindcă și poetul e om, nu-i așa? Toate acestea prin care m-am petrecut și care au trecut prin mine în poezie constituie ceea ce se numește inspirație. Termen pe drept folosit fiindcă ele sunt aerul pe care-l respiră poetul, care-l ține în viață, care se amestecă cu sângele și sufletul lui. Nu pot spune dacă el, Clujul, a fost și este un cuib pentru poeții de ieri și de azi, și nici cât de călduros. Aceasta e o chestiune de intimitate creatoare și doar cei în cauză pot răspunde. Dar antologia E toamnă nebun de frumoasă la Cluj, pe care am alcătuit-o acum un deceniu la inițiativa poetului și editorului George Vasile Dâncu, reeditată în format audiobook de curând, dă seamă, cu prisosință despre aceasta. În ceea ce mă privește, constat cu bucurie cât de mult rezonează Clujul meu poetic în memoria și sufletul celor ce au studiat, au trăit aici un timp sau viețuiesc în el.

Rep. Făclia: Ați scris despre Cluj și când ați fost departe de el, fizic vorbind?

Horia Bădescu: Nu de puține ori, fiindcă satul, orașul, patria în care viețuiești le duci cu tine, oriunde te poartă pașii, în suflet, nu pe pingelele încălțărilor, cum o fac astăzi mulți!

Rep. Făclia: Versurile dvs. au o muzicalitate aparte și uneori chiar titluri care ne conduc fățiș spre acest univers miraculos al muzei Euterpe. S-au și scris cântece pe aceste versuri… Care este legătura dvs. cu muzica?

Horia Bădescu: Există o muzică a poeziei, așa cum există o poezie a muzicii. Și una și alta dintre aceste arte înfrățite își întemeiază magia pe existența ritmului. Fiindcă există, fără îndoială, un ritm al întregului univers, radiaţie originară, vibraţie fundamentală, care leagă, subteran, întreaga lume instalată, creând ceea se numeşte armonia lumii, iar poezia și muzica aparțin acesteia, dimpreună cu umanitatea care le creează și pe care o reprezintă. Iar ritmul universului e  ,,deşteptător” al spiritului, ajutându-l să vadă, să descopere drumul către universalii. Iată de ce putem considera ritmul drept esenţă a ceea ce întemeiază poezia ca joc al dezvăluirii/ascunderii pentru a revela Fiinţa. Un teoretician de talia lui Pius Servien considera că ,,ritmul şi lirismul sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru, corespunzând unora dintre mişcările sufletului”. Tocmai de aceea ritmul are o natură subiectivă. Ritmul propriu-zis, cel care se confundă cu ritmul poetic, total diferit de metrica poemului. Acel ritm interior, care se află, deopotrivă, în poezia scrisă după canoanele clasice și în poemul așa zis liber. Liber de constrângerile rimei, dar nu și de ale ritmului, din care decurge muzicalitatea poemului, vraja, șamanismul poetic, care te răpește și te apropie de emoția profundă prin care ți se dezvăluie ontologia sufletului. Cum spunea Octavio Paz, ,,ritmul nu este o măsură, ci viziune asupra lumii”. Această muzică tăcută a poemului cheamă uneori spre ea poezia muzicii. Iar dacă un poem fără ritm interior, adică fără muzica lui tăcută, nu poate fi poem, nu cred că un poet adevărat poate să nu iubească muzica. Ce gen de muzică, asta e o altă poveste. Dar indiferent de gen ea trebuie cu necesitate să fie armonie. Restul e fandoseală, modă, narcisismul lui ,,altcumva” cu orice preț! De aceea, eu unul îi iubesc, deopotrivă, pe Mozart și Puccini, pe Vivaldi și pe Edith Piaf, iubesc sfâșietoarele doine românești și muzica acestui artist unic care este Tudor Gheorghe și aș putea continua.

Rep. Făclia: Ce a însemnat pentru dvs. perioada Echinox?

Pentru mine, ca de altfel pentru întreaga generație fondatoare, Echinoxul a fost nevoia irepresibilă a unor tineri, nici măcar scriitori la ora constituirii lui, ci doar aspiranţi la literatură, de a fi ei înşişi, situând acest ,,ei înşişi” în afara oricărei gregarităţi. O adunare de oameni liberi, împreună atâta timp cât se simţeau liberi a fi ceea ce voiau fiecare dintre ei să fie. Vreau să spun că la Echinox n-a funcţionat ceea ce numim, îndeobşte, spiritul de generaţie, necum cel de gaşcă. Până la recentele lucrări de sinteză datorate lui Petru Poantă şi Ion Pop, Echinoxul, ca grupare literară, n-a avut o critică de susţinere, nu s-a autopropus, cum au făcut-o atâtea alte grupuri, grupări sau generaţii .

Aşa cum nu a avut un program manifest, chiar dacă primul număr al revistei punea în evidenţă valori esenţiale pentru fondatori. Ceea ce nu înseamnă ca n-a avut o identitate estetică. Elemente specifice, vizibile cu ochiul liber. Elemente care constituie un răspuns, al lor şi numai al lor, la provocările lumii prin care au trecut. Dar care ar putea fi acele elemente specifice ale răspunsului echinoxist? Petru Poantă aşeza în centrul acestora echilibrul. Desigur, dar eu i-aş adaugă ceea ce, cu decenii în urmă, enumeram într-o necesară rememorare: extaticul, cosmicul, originarul, interesul pentru credinţe străvechi  şi mituri, pentru Urphänomene dar şi armonia, solaritatea, temperanţa, înţelepciunea, orfismul, viziunea universală. Elemente neoexpresioniste și existențialiste altoite pe valenţe de sorginte clasică ori neoromantică. Dar şi gravitatea unui discurs înscris în orizontul transcendentului. Discursul unor scriitori care încercau şi încearcă şi astăzi să reamintească preeminența spiritului în definirea condiţiei umane. Libertăţii de-a fi, nu doar de-a exista, setei de transcendenţă, într-o lume fanatizată de existenţă, le-a răspuns spiritul echinoxismului fondator.

Rep. Făclia: Poezia contemporană, în general, tinde să reflecte realitatea pură, cu bune și cu rele. Cum vă raportați la aceasta? Sau, altfel spus, ar trebui ca poezia să surprindă doar fața frumoasă a lucrurilor?

Horia Bădescu: Există mai nou o gravă confuzie în definirea realității, din perspectiva poeziei. ,,Realitatea” poeziei n-are nimic a face cu existența, ci cu viețuirea, cu lumea infinitului tărâm al suferirilor interioare. Poezia este expresia reacției spiritului la provocările existenței. Ea nu este jurnalul existenței cotidiene, nu povestește întâmplările zilnice, ci lungul drum al sufletului de la o zi la alta, o imensitate de străbătut pe care o poți traversa, în care te poți pierde, care te poate înghiți. Poezia e înminunare în fața armoniei universului dar și rugăciunea și răzvrătirea inimii față de același univers care pare a se înverșuna uneori asupra omului, e acel răspuns pascalian al conștiinței umane. Superba aureolă a faptului de a se ști pieritor. Poezia nu duce și nu aduce la sine frumusețea sau urâciunea existenței, ci adevărul, emoția și tragicul viețuirii, ceea ce e cu totul altceva.

Rep. Făclia: Cum apreciați scriitura tânără din zilele noastre? Poezia, proza…

Horia Bădescu: Să rămânem la poezie! Ca întotdeauna, lumea scriiturii, fie ea tânără sau matură – la literatură și, mai ales, la poezie ajungi abia când afli că lumea are un sens și că tu faci parte din acesta cu spusele și nespusele tale – este alcătuită din cei care reușesc să afle și să trăiască câteva dintre adevărurile de mai sus și aceia care le ignoră. Și ignorându-le se ignoră pe ei înșiși. Umanitatea omului e un lucru adânc și grav care nu se câștigă cu mizerabilisme, cu minimalisme, cu nombrilisme biografice ori libertinaje de joasă speță. În fond libertatea omului e un dat ontologic care implică actul alegerii. Cu repercusiunile adiacente. Poate ar trebui reamintite mai des vorbele lui Malraux: ,,Secolul nostru (XX, n.m.), cu psihanaliza, a redescoperit demonii din om – sarcina care ne așteaptă este de-acum de a redescoperi zeii din el”.

Rep. Făclia: „Vei trăi cât cuvintele tale…Foarte frumos spus. Așa v-ați intitulat unul din multele volume de versuri publicate. Mai există, astăzi, în lume, speranța că poetul este nemuritor prin ceea ce lasă în urma lui și că poezia va salva lumea?

Horia Bădescu: Nemurirea aparține zeilor. Pentru noi ea are fireasca relativitate. Ar fi trebuit să adăugați și versul următor ,, …dar vei muri înaintea tăcerilor”. Vei trăi atâta timp cât cuvintele tale au ecou în sufletul și memoria semenilor și vei muri odată cu ecoul lor. Chestiune de adevăr și de șansa ca specia noastră să nu-l ucidă pe homo sapiens. Și în această privință poezia poate să facă ceva dacă poetul va înțelege că vocaţia lui nu este aceea de a ne arăta că omul este divin – aşa cum a încercat s-o facă până la exces Renaşterea – ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa. De aceea, ceea ce face poezia, de la începuturile ei, este să civilizeze omul. Îmblânzindu-i inima, îmblânzind demonii instinctuali care scot eu-l din armonia universală şi-l fac să se întoarcă spre egoista nevoie de sine, care-l aruncă în afara luminii, înţelegerii şi iubirii. Umanizarea omului înseamnă descoperirea Fiinţei. Descoperirea sinelui omenesc în conştiinţa lumii, a sinei sale în conştiinţa divină şi a aflării acesteia în conştiinţa sa. A civiliza omul înseamnă a-l scoate de sub dominaţia instinctului prin cunoașterea sacrului; înseamnă a-l smulge accidentalului şi a-l face să vieţuiască întru eternitate. ,,Totuşi, în chip poetic locuieşte omul pe-acest pământ”, spunea Hölderlin. Ceea ce vrea să însemne a locui întru Fiinţă, întru sacru, întru iubire; ca om, ca poet. Poetul care, prin cuvintele şi tăcerile sale, aduce, în temeiul ei, însăşi Fiinţa.

Rep. Făclia: Cum ați descrie, în câteva cuvinte, relația literatură-sacralitate?

Horia Bădescu: Este un domeniu mult prea vast pentru a răspunde în câteva cuvinte. Și totuși mă încumet să o fac cu o frază dintr-un amplu eseu pe această temă: ,,Istoria poeziei este istoria cunoașterii de sine a Ființei, iar poezia este memoria sa.”

Rep. Făclia: Aveți o bogată experiență culturală și în afara hotarelor țării. Cum este receptată literatura românească (și implicit cea clujeană) actuală dincolo?

Horia Bădescu: Și această temă ar implica o discuție aparte. Miza este atât de importantă încât presupune o dezbatere serioasă, vizând deopotrivă eforturile personale ale scriitorilor dar și responsabilitatea imensă a structurilor administrative ale statului în constituirea și mai ales în direcționarea non partizană a resurselor financiare. Trăim într-o lume pragmatică în care nimic nu se poate face fără bani, oricâtă bunăvoință, entuziasm, generozitate ar exista din partea creatorilor. E nevoie de o strategie de lungă durată, a acelui organism specializat, Institutul Cultural Român, implicând, deopotrivă, centrala și structurile sale externe, care, din păcate în ultimul deceniu a tins către minimul efort și o politică editorială de grup. Literatura română nu este astăzi o necunoscută în alte arealuri lingvistice – eu unul m-am bucurat de o excelentă receptare în limba franceză. Și nu doar. – este deseori o concurentă valorică importantă, dar ,,ieșirea în larg” e, mai degrabă, rodul unor demersuri și resurse personale, a unor contacte mai mult sau mai puțin aleatorii cu confrați din alte spații culturale, decât a unei acțiuni coordonate la nivel național. A existat în deceniul nouă al veacului trecut un boom al promovării asigurat de prezența în diplomația culturală a unei întregi pleiade de scriitori și oameni de cultură de prima mână, care au pus umărul la revenirea culturii române în concertul european. Clujul a avut o contribuție remarcabilă în acest sens – Ioan Aurel Pop, Marian Papahagi,  Liviu Petrescu, Ion Pop, Eugen Uricaru, Mircea Oprița, Vasile Igna, Horia Bădescu, Mihai Bărbulescu, Călin Felezeu, Dinu Flămând, Mariana Vartic, Virgil Mihaiu, impresionant, nu? – și poate tocmai de aceea, literatura clujenilor are o bună cunoaștere și recunoaștere.

Dar ar mai fi un lucru important de subliniat. Ne lipsesc traducătorii buni, literați ei înșiși, nativi ai orizontului lingvistic în care dorim să pătrundem! N-am știut să-i atragem, să-i formăm, întru limba română. Beneficiul ar fi fost enorm. Când ai un unicat ca poetul Jean Poncet obții excelența proiectului ,,Integrala poeziei lui Lucian Blaga” în limba lui Molière, proiect pe care îl coordonez. Toate acestea țin, însă, de un proiect de țară, pe care România nu-l are la această oră și nu se arată doritoare să-l aibă. Fiindcă, vorba academicianului Ioan Aurel Pop: ,,Avem o țară splendidă și nu mai știm cum să scăpăm de ea!”

Iulia GHIDIU

Foto: Ovidiu Manoilescu

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut