Interviu cu Carina Tănăselea : „Mi-aș dori să ajung la cât mai multe inimi”

Carina Tănăselea, elevă la Colegiu Național „Andrei Mureșanu” din Dej a dezvăluit pentru Făclia de Cluj povestea de viață din spatele proiectului Tinerii Vorbesc, născut în perioada pandemiei și care continuă cu succes și astăzi. Un podcast cu și despre tineri.

Cum a debutat acest proiect?

Proiectul Tinerii Vorbesc, acest podcast, este oarecum o parte din povestea vieții mele. Eu am început clasa a noua la profilul matematică-informatică și-mi doream foarte mult să-mi fac vocea auzită. Doar că mediul nu prea îmi permitea, cel puțin la nivelul la care eu mi-o doream. În adolescență, la început, aveam multe întrebări, multe lucruri de spus și nu știam cum să le spun, cum să le dau mai departe. Și chiar în acea perioadă am întâlnit mulți alți tineri care aveau aceeași problemă ca mine și care, la rândul lor, voiau să-și facă vocea auzită, prin diverse moduri. Unii prin editat, unii prin fotografie, unii prin pictură, alții prin muzică, fiecare prin firea lui, până la urmă. Mie mi-au plăcut cuvintele, întotdeauna mi-a plăcut să scriu, foarte mult – scriu atât proză cât și poezie – și să vorbesc.

Numele, Tinerii vorbesc, l-am visat într-o noapte.

A apărut un boom în clasa a noua, simțeam că nu mă regăsesc, nu știu cine sunt, ce vreau să fiu și ce era în jurul meu nu mă făcea fericită. Și atunci mi – am dat seama că în zona aceasta aș fi fericită, m-ar face să mă simt împlinită. Și m-am gândit cum ar trebui eu să-mi fac vocea auzită. Eu vin din Dej. Aici nu avem atât de multe oportunități, din păcate. A fost și perioada pandemiei, industria podcast-ului s-a dezvoltat foarte mult, noi fiind o generație foarte conectată la tehnologie, la tot ce e nou, viral, cumva am prins, am fost acolo. Și așa mi-a venit ideea cum ar fi dacă mi-aș deschide un podcast. Era o idee mare, pentru cei aproape 16 ani pe care îi aveam, ce înseamnă un podcast, pentru cine spui, cine te ascultă, cine te-ar lua în serios. Eu știam doar un lucru, îmi place să scriu, să vorbesc și iubesc poveștile de viață.

Poate că adulții nu m-ar lua atât de în serios dar tinerii ca și mine, tinerii care-și pun întrebări, care caută răspunsuri, care vor emoție, poveste, care au nevoie de sfaturi, oare ei m-ar asculta? Oare ei ar empatiza cu mine? De aceea m-am gândit cum ar fi să fac un podcast destinat tineretului. Viața mea, poveștile mele puteau să fie și ale lor. Numele, Tinerii vorbesc, l-am visat într-o noapte și m-am gândit că ar fi perfect pentru că răspunde la două întrebări esențiale – cine? Tinerii. Și ce fac ei? Vorbesc, se exprimă. Apoi, deși aveam titlul, deși știam cui mă adresez, trebuia ca proiectul să prindă amploare. La momentul respectiv nu pot să spun că aveam susținerea nimănui și au durat câteva luni bune în care spuneam că aș vrea să mă apuc, dar aveam nevoie de aparatură, de oameni care să creadă, să susțină ideea. Nu aveam fonduri, totul a fost strict voluntariat, așa s-au aranjat lucrurile.

Știu că într-o zi, pe telefon, am descoperit o tânără care vorbea într-un videoclip despre dezvoltare personală. Nu știam cine este, nu o mai întâlnisem niciodată. Avea un limbaj destul de elevat, o dicție bună – întotdeauna m-a pasionat partea aceasta – și m-am gândit cum ar fi să lucrăm împreună. Așa mi-ar fi dat și mie mai mult curaj să pornesc. Am întrebat o prietenă dacă o cunoaște și mi-a spus că este colegă de liceu cu noi, din aceeași generație, la științe umane. M-a surprins, mi s-a părut extraordinar. Am contactat-o și am abordat-o direct. S-a gândit puțin și mi-a spus că ar fi interesant. Ce mi s-a părut cel mai important a fost faptul că a crezut în mine, a crezut în proiect, mi-a dat exact feedback-ul de care aveam nevoie. Și am început împreună, am găsit un cameraman, un sunetist din zonă. De-a lungul timpului, unii au venit, alții au plecat dar întotdeauna, chiar și în ziua de astăzi, am oameni, care fac voluntariat, le sunt foarte recunoscătoare tuturor pentru acest lucru. Fără ei cu siguranță nu mi-aș fi împlinit acest vis, să ne facem cu toții vocea auzită.

Colaborarea cu colega mea s-a încheiat după câteva luni. Este un proiect care necesită foarte mult timp, energie, ea a simțit la un moment dat că nu mai poate și s-a retras dar am rămas în relații bune. De atunci am continuat pe cont propriu, în privința moderatului, oamenii din spate erau diverși și variau.

Cum alegeți subiectele și invitații cu care stați la o poveste de viață?

În general, ajung la invitați prin oameni. Întotdeauna am considerat că oamenii sunt niște trepte care te pot ajuta, te pot ridica. Eu cred că oamenii pot să ridice alți oameni printr-un gest simplu, printr-o faptă bună. Am lucrat de-a lungul timpului cu nume consacrate din industria muzicală, influenceri cunoscuți sau persoane din alte domenii, am stat de vorbă la un moment dat și cu Miss Universe România (n. red. Carmina Cotfas), dar și cu tineri care nu sunt neapărat persoane publice într-un anumit domeniu dar care aveau o poveste de viață și care și-au urmat pasiunea. Eu asta am încercat de-a lungul timpului prin acest proiect, să găsesc alți tineri care au avut un vis și au încercat să și-l împlinească. Cât de greu a fost drumul până acolo, prin ce încercări au trecut sau dacă au avut o poveste de viață mai grea din care și alți tineri pot să învețe. Ne raportăm, deci, la niște probleme, la niște întrebări comune. Subiectele pe care le abordăm sunt în general fie despre partea profesională, fie despre povestea de viață.

Aceste povești de viață ne oferă și multe tips-uri în ce privește succesul profesional.

Da, așa este.

Cum reușești să-ți împarți timpul, între școală, proiectul tău de suflet și alte activități la această vârstă?

Din păcate, nu este ușor. Momentan fac și practică la radio în Dej, întotdeauna mi-am dorit să am cât mai multe proiecte. Din clasa a zecea, după ce am început acest proiect și am cunoscut oameni de succes, chiar și jurnaliști, în televiziune, în radio, am ales să mă mut în cadrul aceluiași liceu, Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, la clasa de filologie. Aceasta era, de fapt, și ceea ce mi se potrivea. Cumva în viață alegem și ceea ce trebuie, iar la un moment dat avem oportunitatea să alegem și ceea ce vrem. Ajungând acolo, mi-am dat seama că școala poate să fie și ceva care să îți facă plăcere. Mă dezvolt oarecum în aceeași arie în care merg și proiectele extrașcolare pe care le am și atunci este cumva mai simplu. Încerc să-mi împart cât pot de bine timpul, sunt genul de elev care se ocupă în foarte mare parte și de școală pentru că am fost crescută cu această mentalitate. Școala este o prioritate, e un punct de temelie, până la urmă, în viața oricărei persoane.

Ce te inspiră atunci când scrii?

Mă inspiră în primul rând viața personală. În fiecare dintre noi există emoții, există trăiri, doar trebuie să le vedem, să deschidem ochii, să ne deschidem inima. Ne poate inspira un peisaj, un om, o emoție. Mă inspir, într-adevăr, și din viața celor din jurul meu, sunt o persoană destul de empatică, ajung ușor la emoțiile celorlalți, le transpun ușor în ceea ce fac și ce scriu.

Ce perspective vezi la acest moment pentru proiectul Tinerii Vorbesc, cât de departe vrei să îl duci?

E o întrebare bună. Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu un an aș fi avut alt răspuns. Cred că e ceva natural când ești adolescent să vrei să rupi orizonturile, să atingi vârful munților. Acum, fiind puțin mai realistă, cunoscând mai bine lucruri din industrie, având termeni de comparație, nivelul ideal ar fi să afle toate țara de acest proiect, fiecare oraș, să afle cât mai mulți tineri din fiecare oraș și, de ce nu, chiar oameni vârstnici. Eu cred că, deși nu fac parte dintr-o generație cu noi, pentru a empatiza mai bine cu noi, pentru a-și înțelege mai bine copilul sau nepotul trebuie să vadă puțin cum se simte, cum se exprimă, ce probleme întâmpină și ce sfaturi ar da unui tânăr de vârsta lui. Asta din punct de vedere cantitativ. Dacă e vorba din punct de vedere ideal, cred că mi-aș dori să ajung la cât mai multe inimi și să existe măcar câțiva oameni care, atunci când ascultă podcasturile, să simtă jumătate din bucuria pe care eu o simt fiind acolo. Cel puțin până termin liceul așa am de gând, să continui proiectul.

Te-ai gândit ce ți-ar plăcea să urmezi mai departe, ca studii?

Mi-aș dori să reușesc să urmez cursurile Facultății de Jurnalism din București și, de ce nu, între timp, să încep și alte proiecte.

Care este cea mai mare schimbare pe care proiectul Tinerii Vorbesc a adus – o în viața ta?

M-a învățat cât de important este să ascultăm cu adevărat omul din fața noastră. Indiferent de timpul pe care îl alocăm, să fim sută la sută conectați cu el.

Interviu realizat de Iulia Ghidiu