ÎNŢELEPTUL CRONICAR

După ce ani de zile scriitorul turdean Mircea Ioan Casimcea a folosit în scrierile sale literare un stil avangardist, şocant pentru cititor prin folosirea unor elemente fantastice şi chiar absurde, împingînd limbajul pînă la limita noncomunicării, iată că vine acum cu o carte pe înţelesul tuturor, cu o naraţiune de inspiraţie istorică în care îmbină în mod fericit ficţiunea literară cu vechi documente istorice expuse într-un stil cronicăresc. Este vorba despre recenta sa carte Nădejdile şi deznădejdile lui Antim, apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Prin această scriere se pare că M. I. Casimcea a ajuns la înţelepciunea că o carte este scrisă şi pentru a fi citită nu numai pentru a purta numele unui autor. E şocant de mare diferenţa de exprimare faţă de recenziile şi cronicile lui literare; clare, pătrunzătoare, întotdeauna la obiect şi creaţiile literare de pînă mai ieri, învăluite într-o ceaţă densă, sufocantă pentru cititor. E adevărat că există şi astfel de scrieri literare, şi nu puţine la număr, provocatoare tocmai prin obscuritatea lor, dar ele sînt evitate sau chiar respinse de cititori, fiindcă nu poartă sau nu este perceput mesajul lor.

Autorul mini-romanului amintit este atras de complexa personalitate a lui Antim Ivireanul, născut prin 1666 în Georgia de azi, Iviria de altădată, de unde i se trage şi numele, Ivireanul. Acesta a avut o copilărie cu totul aparte, fiind răpit de turci la vîrsta de 16 ani şi vîndut apoi ca sclav la Constantinopol. Băiat isteţ şi talentat, a reuşit să înveţe în scurtă vreme limbile greacă, turcă şi arabă şi a deprins cu uşurinţă meşteşugul tiparului dar şi arta picturii, sculpturii şi broderiei, impresionîndu-şi stăpînul care îi acordă libertatea. Tipăreşte cărţi cu conţinut religios în toate limbile cunoscute, menţionate mai sus. În Fanarul Constantinopolului află de el domnitorul român Constantin Brâncoveanu care îl aduce în Ţara Românească, în Ungrovalahia, după denumirea în slavonă a acestei ţări. Ajuns aici, la noi, mai învaţă limba română şi limba slavonă folosită în bisericile ortodoxe. „Era la anul Domnului 7198 şi după Calendarul Creştin la 1690”.

Intră în tagma monahală schimbîndu-şi numele din Andrei în Antim şi sprijinit de protectorul său, de C. Brâncoveanu, ajunge episcop de Rîmnic şi apoi mitropolit. Nu scapă de intrigile politice specifice epocii şi locurilor şi după mazilirea lui Brâncoveanu, urmaşul la tron Nicolae Mavrocordat îl aruncă în închisoare unde, ca tortură, i se smulge barba, apoi îl trimite în exil la o mănăstire în muntele Sinai, dar pe drum este ucis de escorta sa.

Preocuparea principală a lui Antim Ivireanul a fost tipărirea cărţilor, are însă şi scrieri originale, Didahiile, predici scrise şi rostite între 1709-1716.

Revenind la romanul în discuţie, acesta dovedeşte o temeinică documentare a autorului asupra epocii sub aspect cultural şi religios. Nădejdile şi deznădejdile lui Antim, această amplă naraţiune, este alcătuită dintr-o serie se secvenţe, ce nu sînt prezentate cronologic în desfăşurarea lor, ca o lucrare ştiinţifică de istorie, ci seamănă mai degrabă cu un colaj de cronici alcătuite de autor în limbajul epocii.

Cartea se citeşte cu uşurinţă, captivează cititorul, iată un astfel de episod:

„ – Acesta este Ivireanul, mărite vodă al Valahiei, şi vorbeşte şapte limbi cît şi scrie cu alfavita fiecăreia. Cunoaşte bine lucrul la tiparniţă, o îmblînzeşte să scoată din puterile ei plăcute cărţi cu litere luminoase, aşezate acolo cu pricepere şi dragoste multă. Vodă îl întreabă:

…-Doreşti la Valahia să mergi cu noi? Tăcu şi continuă îndată: Cu cît mai multă vreme vei rămîne acolo, cu atît fi-va bine pentru tine şi pentru frumoasa Valahie”.

Un loc aparte, cu numeroase reveniri, îi este acordat tiparniţei, căreia i se aduce un adevărat elogiu: „Harnică, iscusită tiparniţă, făcătoare de lumină pentru mintea bogatului şi sărmanului, pentru învăţat şi prost. Naşte vorbe lipite pe hîrtie, poleite cu dreaptă învăţătură şi strălucită povaţă. Cuvîntul ca hulubul, cartea ca stoluri de hulubi şi de frumoase paseri. Lumina ochilor, auzul urechilor, cuvîntul ce-l rosteşte gura, daruri dumnezeieşti sînt. Precum gura făureşte cuvinte din litere pe care omul le aude, aşa tiparniţa aşază pe hîrtie cuvinte din litere, numai că omul le vede nu le aude. Limbile pămîntului, spuneam, de la Dumnezeu le-a primit lumea mare şi nu cunosc de ce oamenii născocesc vorbe slute, grele, amare ca fierea, umplute cu venin, precum colţul şarpelui cel rău.”

Găsim în paginile cărţii preocupările clerului ortodox pentru păstrarea credinţei strămoşeşti. Impresionant este episodul în care, pentru credinţa creştină, lui Constantin Brâncoveanu îi este dat să moară de cinci ori; de patru ori pentru fiecare din fiii săi, cînd le este tăiat capul, iar la urmă, a cincea oară pentru el însuşi. Tema aceasta a personalităţii marelui cărturar a mai fost tratată de Ioan Mircea Casimcea într-o proză scurtă, ce a dat şi numele unui volum „Antim”. Acea proză este inclusă în noua carte, constituind un episod. Scrierea acestei cărţi a necesitat din partea autorului o muncă asiduă de documentare, fiind nevoit „să şteargă colbul de pe multe cronice bătrîne” precum şi un mare efort pentru redarea faptelor într-un stil arhaic cronicăresc, ce încadrează acţiunea în epocă.

Titlul cărţii – Nădejdile şi deznădejdile lui Antim – ne îndeamnă să cugetăm că toate măreţiile sînt lesne trecătoare. După ce a ajuns în ierarhia bisericească pe cele mai înalte trepte, de episcop şi de mitropolit, după ce ani de zile a fost pomenit în toate bisericile de către preoţi la slujbele religioase de duminică dar şi la cele de peste săptămînă pentru intrarea lui în împărăţia lui Dumnezeu, Antim Ivireanul, înainte de a fi ucis, a fost umilit şi batjocorit cum nu se putea mai aspru. „Aşa suitu-s-a la Ceriu, iubite cititorule, duhul lui Vlădică Antim Ivireanul, curat, cinstit, curajos, cumu-i duhul sfinţilor căzuţi în singurătăţi, în suferinţi, aşezaţi cu nădejde în îngăduinţa lui Dumnezeu” (p. 99, paragraful de încheiere a cărţii).

Ioan BEMBEA