Însoțindu-l pe Mitropolitul Bartolomeu peste veacuri de nemurire

Suntem în anul centenarului nașterii unei personalități marcante a Bisericii Ortodoxe, ce merită a fi readusă în actualitate și pentru tinerele generații. Membru de onoare al Academiei Române, Valeriu Bartolomeu Anania, în calitate de ierarh, scriitor și om de cultură, a lăsat moștenire un adevărat tezaur spiritual și cultural care poate fi regăsit și în testamentul său, toate drepturile fiind rezervate Fundației Mitropolitul Bartolomeu, pe care a înființat-o cu gândul de a acorda burse tinerilor care provin din medii defavorizate și a căror sclipire intelectuală merită a fi sprijinită (…).

În cuvântul de la înmormântare, episcopul Irineu Bistrițeanul spunea: „Grăuntele de bine și frumos pe care-l purta în inimă l-a dezvăluit și l-a crescut din dragostea ce a avut-o pentru oameni. Întreaga sa viață, fiindu-i o simfonie a iubirii concretizată prin propovăduire și pastorație… Cărturarul și scriitorul talentat, în toate scrierile sale literare, a comprimat rostiri sentențioase, izvorâte din înțelepciunea de veacuri. A ilustrat un stil rafinat, meditativ, colocvial, elegiac, uneori ironic și sarcastic, prin care a redat coordonate profunde și discrete ale existenței umane. De asemenea, a îmbinat cu talent literar viziunile teologice cu cele folclorice, evidențiind măreția spațiului nostru etnic”.

Lecturând CV-ul, întocmit de părintele Ștefan Iloaie, apropiat al Mitropolitului, observăm încercările prin care a trecut ierarhul, însă de fiecare dată acestea i-au dat putere pentru a se înălța și a urca o nouă treaptă spirituală. Operei sale scriitoricești, deosebit de bogată, va adăuga una de excepție: diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă frumoasă și curgătoare. Această lucrare o va elabora și desăvârși după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, la 21 ianuarie 1993. După cum mărturisește singur, această operă i-a solicitat peste zece ani de muncă de ocnaș. Biblia aceasta, tipărită în anul 2001, a devenit și ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

În cei 18 ani de slujire în Catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca, ducând raze de lumină din inima Transilvaniei până departe, la credincioșii din vârf de munte, părintele mitropolit a sădit în inima fiecăruia grăuntele adevărului, arătând calea spre mântuire prin practicarea unui ethos misionar autentic, prin diortosirea Bibliei spre înțelesul generațiilor actuale, având șansa dată de divinitate de a fi și un scriitor de mare valoare, astfel încât, în predicile Înaltpreasfinției sale, întotdeauna, metaforele au fost punți de frumusețe între suflete. Părintele Ioan Bizău îl integra pe arhiereu în rândul elitei episcopilor cateheți ai Bisericii Universale: Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon, Ipolit al Romei, Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Ambrozie de Milano, Ioan Gură de Aur, Niceta de Remesiana, Vasile cel Mare, Petru Movilă al Kievului, Varlaam al Moldovei, Antim Ivireanul, Andrei Șaguna ș.a.

Copil fiind, pe Valea Țibleșului, l-am întâlnit pe Mitropolitul Bartolomeu în comuna natală, Spermezeu, acolo unde, de câte ori venea, era o adevărată sărbătoare. (…) Apoi, în calitate de jurnalist, am avut bucuria de a-l însoți pe Mitropolitul Bartolomeu, timp de zece ani, la evenimentele religioase din județul nostru. De fiecare dată când venea Mitropolitul parcă era o zi de Paști, atâta lume din toate colțurile județului venea să-l vadă și să-i asculte cuvântul de învățătură (…).

Mă întreb cum ar fi procedat înaltul ierarh întru apărarea Bisericii în aceste timpuri în care preoții au fost puși, de multe ori, să zăvorască ușile de la intrare, Înalt Preasfinția sa declarând că „liturghia este… o slujbă obștească”. Vorbește Mitropolitul Bartolomeu despre împărăția ca spațiu al mântuirii omului, ca stadiu final al desăvârșirii duhovnicești și felul suprem al fiecărei speranțe: „ajunsă la capătul călătoriei, nava îi va preda lui Dumnezeu întreaga încărcătură, atât pe viii ce se vor afla atunci pe punte, cât și pe morții din susul și din josul acesteia, pentru ca sufletele unite – sau reunite – cu trupurile transfigurate prin înviere să se supună Judecății de Apoi, în urma căreia se va constitui, definitivă și veșnică, împărăția plenară”.

De altfel, această navă a împărăției este simbol și sfințenie, Mitropolitul afirmând că simbolul ascunde „semnul prin care o anume realitate îi devine transparentă inițiatului, adică celui ce se pricepe să o citească… O biserică este un semn, dar și simbolul prezenței lăuntrice a lui Dumnezeu”. Dar ce este Biserica cea întru care ar trebui să conviețuim cu toții ca o mare familie întru așteptarea Învierii? „Una este biserica în ipostaza ei de instituție divino-umană, de Trup mistic al lui Iisus Hristos care cuprinde totalitatea credincioșilor, vii și adormiți, botezați în numele Sfintei Treimi. A doua este biserica în ipostaza de locaș al rugăciunii și închinării obștești”. Mai declară Părintele Mitropolit: „O biserică ortodoxă trebuie să fie, neapărat, pictată în interior. Atât arhitectura, cât și iconografia sunt menite să facă din ea imaginea văzută și esențială a împărăției Cerurilor”.

Ce frumos compară înaltul ierarh structura literară a Liturghiei cu o piesă de teatru: „Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, și credincioșii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreună, alcătuiesc un singur tot”. Am fost oare atenți, noi, cei care participăm la Liturghie, că, pe toată durata acesteia, este folosit numai pluralul ca semn al slujirii împreună a preotului cu poporul?

„Preotul nu-i îndeamnă pe credincioșii din biserică: «Domnului să vă rugați», ci îi invită să i se alăture: «Domnului să ne rugăm», adică să împlinim împreună, eu din treapta altarului, voi din treapta naosului, dar ridicând spre ceruri un singur glas”. Astăzi, când mulți devenim vulnerabili în fața Împărtășaniei, ar trebui să citim cuvintele de învățătură ale Mitropolitului Bartolomeu, cel care ne spune că „împărtășire înseamnă părtășie, a fi părtaș cu cineva la ceva. Împărtășirea cu Sfintele Taine este un act personal, foarte personal, iar aceasta se vede din faptul că celui ce se împărtășește i se rostește numele. Cuminecarea devine astfel o relație interpersonală între Hristos și cel căruia El i Se dă euharistic, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”. Cei puternici în credință vor ști să-și trăiască viața după canoanele bisericii, iar Sfânta Liturghie le va fi prilej de sfințenie, mulțumire, bucurie, veselie, de purtare lăuntrică a împărăției cerurilor, așa cum ne învață Mitropolitul Bartolomeu (…).

Așteptarea Crăciunului prin aducerea în față a colindelor din spațiul românesc arată dragostea pe care Mitropolitul Bartolomeu a avut-o pentru poporul său, dar și priceperea duhovnicească și literară de a interpreta aceste „splendide odrasle ale geniului nostru popular”. Ar merita făcut un studiu despre însemnătatea liricii populare și elementele etnologice în pastoralele Mitropolitului Bartolomeu, cel care, coborându-L prin colinde pe Prunc în spațiul românesc, vede în copiii noștri „purtători de Hristos”. „Dacă Maica Domnului a fost scara de argint pe care S-a pogorât Dumnezeu, colindătorii sunt alaiul împărătesc prin care Domnul intră în Ierusalimul satului”. La noi, Domnul petrece în casa creștinului, prin colindă, o lună, de la Sfântul Nicolae, când încep copiii să învețe colindele, până la Sfântul Ioan, când se cântă ultimele colinde: „După aceea, Se ridică la cerul din care Se pogorâse pe o scară de argint, încheind astfel ciclul marilor Sărbători”.

Ce expresie mai aleasă poate fi dată divinității decât „eternul Dumnezeu intră în istorie”, continuând Mitropolitul ca într-un adevărat prozopoem, „strâmtorându-Se la dimensiunea umană, numai de dragul unei făpturi pe care a creat-o, care L-a înfruntat și pe care El o iubește într-o nesfârșită bunătate: omul”. Despre extraordinara măiestrie a liricii tradiționale „pe care orice mare poet ar putea fi gelos”, niciunul dintre popoarele lumii neavând un asemenea folclor și de a cărui frumusețe „nu ne putem sătura în veac”, este vorba și în versurile: „Mare-i seara de-astă seară/ Dar nu-i seara de-astă seară,/ Ci e seara lui Crăciun,/ Lui Crăciun celui bătrân,/ Când S-a născut Fiul Sfânt,/ Fiul Sfânt pe-acest pământ”, Mitropolitul declarând că au „adâncime și frumusețe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinței și de participarea afectivă directă”.

Și dimensiunea universală a Învierii este prilej de meditație în pastoralele Mitropolitului, cel care, dincolo de praznicul ce are în centru lumina lumii, ne atrage atenția și asupra faptului că trebuie să fim alături de suferințele lumii în care trăim pentru că suferința păcatului nu poate fi răscumpărată decât prin suferința iubirii. „Cuvintele «Hristos a înviat» cuprind în ele întreaga istorie a mântuirii noastre, așa cum zbuciumul multimilenar al pământului se adună undeva într-un bulgăraș de diamant”, spune Mitropolitul, care ne îndeamnă la o bucurie a ospățului lăuntric întru așteptarea Împărăției lui Dumnezeu.

Atât de actual, atât de limpede, concret, plin de învățăminte, devotat credinței este Mitropolitul Bartolomeu în scrierile sale teologice. Învățăm că nu putem vorbi despre credință în termeni analitici, ea nu se întemeiază pe argumente raționale și nici pe ADN-uri de laborator, ci ea „există sau nu există”. Credința este mai puternică sau mai slabă, în funcție de fiecare creștin, dar ea nu se va clătina niciodată dacă avem rădăcinile ancorate în tradiția strămoșilor noștri. Credința nu e teorie, ci trăire. „Dacă o ai și n-o trăiești, ai trăit degeaba”, declara Mitropolitul Bartolomeu. Învățăm de la dânsul că sufletul, pentru a fi păstrat întreg, se revigorează prin ce am moștenit de la strămoșii noștri: prin Biserică, prin zugrăveli, prin troițe și prin fântânile apelor vii.

Biserica Ortodoxă Română așază în galeria intelectualilor de marcă un nume ce va fi pomenit în veacul veacului – Mitropolitul Bartolomeu, iar literatura română are, în cartea scriitorilor importanți, un nume ce și-a conturat o operă deosebită, Valeriu Anania. Cuvintele de învățătură ale Mitropolitului Bartolomeu vor răsuna și în Cetatea Învierii, acolo unde cu toții sperăm să ne întâlnim în veșnicie.

Menuț MAXIMINIAN