INGENIOZITATEA TEXTURII ALB – NEGRU

• în lumea costumelor populare transilvănene •
Simplitate. Ritm. Şi plastică. Iată o primă caracterizare a costumelor populare, folosite din vremi, pe Valea Hăşdăţii, Someşului, Arieşului.
O simplitate înşelătoare, am spune, pentru că încastraţiile de negru au simbolistica lor, iar stilizarea a fost un proces îndelungat – contribuţia a mai multor generaţii.
Nici ritmul nu este conceput şi, desigur, perceput, aiurea. E soare în suflete de vară-primăvară şi neguri în toamnă-iarnă. Plastica este una ancestrală şi vorbeşte de rîuri, munţi şi dealuri, unduiri de holde ş.a.m.d.
Fără a încerca o definiţie, trebuie spus că un costum popular e foamea noastră de distanţe şi timp. Sau, poate, expresia geografică a unui suflet comun. Îmi place să cred că eu (sau tu, sau el) sînt cel care descoperă , centimetru cu centimetru, cu voluptate şi metodă, ceea ce se află dincolo de textură: expresia înveşmîntată a unui neam, o sinteză necesară memoriei colective întru statornicie. Senzaţia de calm, temeinică cugetare şi răspuns pe măsură. Costumul popular despre care vreau să vorbim împreună cu dna Liana Pîrv, din Petreştii de Jos, judeţul Cluj e tot ceea ce a acumulat, în timp, oamenii acestor locuri.
– De cînd practicaţi meşteşugul ţesutului?
– De cînd mă ştiu. Ne-a învăţat bunica. Iar acum, lucrez împreună cu mama, Otilia Mărincean, şi o soră de-a mea, Ancuţa Popa . Asta, pentru că sînt foarte multe operaţii de făcu pînă la un costum popular: ţesut în dol, ca să se poată introduce modelul în pînză, cusutul şi încheiatul. Cu alte cuvinte, cusutul mînecilor la ie, dantela la poale, la fote şi ie.
– Vă propun să mergem pe firul acestui complicat proces tehnologic.
– La început lîna sau bumbacul, pentru că, trebuie spus, noi nu lucrăm decît cu materiale naturale. Aşadar, începem cu urzitul. Se pune totul pe urzoi. Atîţia metri cîte costume avem nevoie. Evident, nu se poate face doar un costum. E nevoie de material pentru cel puţin pentru trei costume. Cam 15 metri de pînză ţesută pentru aceste trei costume. Cum spuneam, mai puţin nu se poate. Se ia de pe urzoi şi se înveleşte pe război şi se bagă firele prin iţă. Şi se dă cu brîgla. Apoi sucala, care intră în ţevi, care‚ ţevi, la rîndul lor, intră în suveică. Roata asta mare, sucala învîrte aţa pe ţeavă. Apoi, căpruciu – lemn, cu trei picioare, pe care se pun două scînduri în formă de cruce şi sculul de bumbac sau lînă şi care, pînă la urmă, ajunge pe ghem.
– Complicat.
– Tocmai din acest motiv e nevoie de mai multe persoane. Se poate şi singură, dar e tare anevoie. Să stai să-ţi faci ţevile, să mergi să le baţi, să ridici totul pentru model, de fiecare dată cînd schimbi…
– De cînd aveţi sculele acestea?
– De demult. Cred că de pe vremea lu’ bunica. Au rămas în casă. Mai am şi de la soacra mea, care şi ea, la rîndul ei, a ţesut. Aşa cum vedeţi, am trei războaie. Unul mai micuţ, pentru basmale. Pe care le realizăm din bumbac fin, negru. Mai avem unul pentru costume. Şi mai avem unul, mai mare, pentru cuverturi de pat, preşuri, pentru covoraşe…
– Aţi ţesut o grămadă de lucruri…
– Cam tot ce-i în casă: feţe de masă, şerveţele şi prosopele de pus pe mobilă sau cuverturi de pat din bumbac şi lînă, covoare, pleduri…
– Să ne întoarcem la aceste minunate costume.
– Eu am mers pe alb-negru. Sînt şi cele mai căutate. În zona Ardealului, spre Sibiu, Alba, Cluj sînt cele mai apreciate. Din cînd în cînd, se pune şi roşu  şi verde, dar acelea-s influenţe. Dar alternanţa dintre alb şi negru e ca şi cînd ai număra secolele din calendar.
– Din ce sînt alcătuite costumele?
– La fete, avem poalele, fusta, pe urmă fota, care la noi au păsturi în faţă, apoi cămaşa sau ia, pieptăraşul, care prin părţile locului se mai numeşte şi laibăr, şi baticul, năframa. Pentru băieţi avem pantalonii, cămaşa, pieptăraşul şi căciula de miel sau pălăria, clopul, în funcţie de anotimp. Pînza e ţesută manual, în război, manual, pînză de casă, cum ar veni, şi nu cumpărată, cu tot felul de… chinezării, cum se spune acuma.
– Şi peste toate, modelele. De unde vă inspiraţi?
– Le ştim de la fosta doamnă învăţătoare Bujor, acum pensionară, care se ocupă şi acum de semnificaţiile culturale ale modelelor ţesute pe costumele populare din zonă. Şi de pe costumele vechi. Anumite modele, cu nişte şiruri, floricele au o simbolistică aparte. Şi reprezintă cîte ceva.
– De-o pildă!
– Cîmpia, apa Hăşdăţii, dealurile molcome… Şi, în general, nu ne abatem de la aceste modele.
– Cu toate că se fac anevoie, aveţi deja cîteva locuri unde se poartă costumele populare făcute de dumneavoastră.
– La Turda, la o profesoară de religie. Merge cu corul, la colindat şi la şcoala din sat. Sau alte şi alte comenzi de cîte 8 costume pentru băieţi şi tot atîtea pentru fete, la Sănduleşti. Sau Iara. E vorba însă de bani, de finanţări din partea primăriilor care vor să aibă ansambluri folclorice.  Sigur, avem autorizaţie, plătim impozit… totul e să se găsească bani pentru ca tradiţia să nu piară.
***
M-am lăsat purtat de contagioasa strălucire a modelelor ad-hoc, apărute pentru întregirea interviului.O bucurie simplă, cu toată vechimea ei, şi chiar dacă vremurile s-au schimbat, costumul popular ardelenesc va fi purtat cu mîndria gestului estetic de ieşire din dogme. Şi, mai ales, formidabila heraldică de a avea în suflete o ţesătură veche de cînd  sănătatea neamului şi netulburata pioşenie de dăinuire peste veacuri.

Pagină realizată de
    Radu VIDA
    Foto: AnomisadiV