Încotro?

RADU VIDA

Criză. Cuvîntul care sperie, macină şi declanşează extreme. Acţiuni extreme, vreau să spun. Acestea din urmă nu sînt bune la nimic – s-a dovedit – dar, cu toate acestea, resuscitarea lor nu produce îngrijorare. Din contră.

N-am să epuizez, la nivelul acestui editorial, toate năstruşniciile la care recurge omenirea. Atrag însă atenţia asupra faptului că mişcările din lumea largă, aşezarea faliilor din timpul cutremurului economico-financiar, naşte monştri. Hidoşenii care nu numai că sînt îngăduite şi încurajate pentru a face parte din cotidian, dar sînt chiar glorificate. Iar unii semeni se uită la ele, de parcă însuşi vechii zei ar urma să coboare din înalturi, pentru a izbăvi omenirea. De toate ororile prin care a trecut. Şi nimeni nu poate garanta că nu va mai trece.

Cea mai „nevinovată”  dintre acţiunile iresponsabile ale unor guverne este înarmarea. Continuarea ei nu numai în formele clasice, ci şi în achiziţionarea celor mai noi „jucării” ale morţii colective. În momentul în care analişti militari consideră că omenirea este suficient de înarmată pentru a se autodistruge de „n” ori, Franţa şi Germania îşi fac planuri comune de înarmare. Să nu credeţi că este vorba despre grija pentru securitatea europeană. Nicidecum. Angela Merkel şi expreşedintele Sarkoy au perfectat un plan (acum pus în aplicare), în care cele două ţări vor fabrica drone, avioane invizibile fără pilot, tancuri şi elicoptere Tiger şi NH 90.

Cel puţin aşa scriu colegii de la Reuters. Sînt în faze avansate şi discuţiile pentru planificarea împreună a bugetelor de cooperare în domeniul apărării, zice-se, precum şi de cooperare în domeniul apărării antirachetă. Jurnaliştii de la Les Echos scriu că şi Italia este vîrîtă în cel de al doilea proiect. Nu este momentul să ne întrebăm de cine se tem francezii şi nemţii, şi cu atît mai mult italienii, de cheltuie o groază de bani pentru „apărare”. Cînd NATO veghează, armatele lor sînt suficient de puternice pentru a contracara orice eventual atac, ba chiar să participe (Libia!) la lovirea cu succes a altora.

Şi China umblă cu fofîrlica. ONU a interzis livrarea de tehnologie către Coreea de Nord, dar, se pare, chinezii au ignorat embargoul şi au trimis 4 lansatoare şi vehicule pentru transportul rachetelor balistice. (Acel „se pare” l-am folosit doar pentru că păţania a fost relatată de un cotidian… japonez. Şi, cum resentimentele dintre cele două popoare n-au dispărut…) În Asia, însă,  există un echilibru de forţe suficient de stabil  pentru a fi nevoie de şiretlicuri de acest gen. Iar Rusia – ciudat! – n-a reacţionat. Dar a acuzat SUA de livrare de armament opoziţiei siriene. Nici aici lucrurile nu sînt clare, din moment ce echipa ministrului Lavrov a negat acest lucru, punînd totul pe seama „traducerii greşite a paragrafului. ”.

Cert este că în Irak şi Afganistan nu este linişte, în Siria şi Tunisia e măcel, Al Quaeda nu doarme, după cum tot mai mult forţe de extremă dreapta îşi clamează dreptul la existenţă vizibilă. În Germania şi Grecia grupările extremiste sînt tot mai obraznice,  în Ungaria un parlamentar al opoziţiei de extremă dreapta a cerut şi primit o adeverinţă cum că sîngele lui nu este amestecat cu cel al ţiganilor sau evreilor. Şi exemplele ar putea continua.

E drept: lumea s-a schimbat. Şi mecanismele de ţinere în frîu a unor devianţe par eficiente. Instituţiile internaţionale funcţionează. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche. Pentru că pîrjolul poate începe de oriunde.  Şi de oprit…