Încotro?

RADU VIDA

Întrebarea din titlul frămîntă atît oficialităţile europene, cît şi pe cetăţenii UE. Şi nu e nimic suspect în asta, din moment ce construcţia mult lăudată şi unificarea celor mai multe ţări într-o Uniune pare să nu dea roadele aşteptate. Nu mai e vorba de răbdare, nici de reforme, după cum toate promisiunile par a fi sortite eşecului.

Un nou început, în fruntea căruia a fost numit/ales Jean-Claude Junckers se derulează în faţa ochilor noştri. Sigur, ca orice început, speranţele sînt mari. Şi, chiar dacă majoritatea popoarelor europene s-au dezobişnuit în a-l aştepta pe „’cel Vodă luminat”, intrînd în scenă pe muzică de vals, iniţiativele şefului CE sînt întîmpinate cu destul scepticism. Şi nu e vorba doar de oponenţii UE şi nici de eurosceptici. Ci marea majoritate a parlamentarilor europeni şi-au manifestat neîncrederea în artificiile de relansare economică.

Redresarea economică a Continentului ar sta, zice-se, în crearea unui fond european de investiţii, în valoare de 315 miliarde de euro. Evident că unii spun că-i insuficient. Alţii – că e un început. Dar scepticismul vine din altă parte. Anume, că acest fond trebuie colectat de la nişte state care încă nu şi-a bandajat toate rănile de după criza din 2008. Să presupunem însă că acest fond s-ar colecta fără probleme. Cum şi, mai ales, cui i-ar reveni onoarea de a implementa cele necesare creşterii economice globale? Mecanismul, oricît de bine pus la punct, n-ar satisface pe nimeni. Marile puteri economice n-ar pierde prilejul de a se înfrupta din grosul acestor fonduri, fie şi pentru a mări decalajul – şi aşa destul de mare – dintre ţările europene. Să fim însă îngăduitori pînă la capăt şi să admitem că altruismul occidentalilor faţă de ţările emergente ale continentului s-ar întîlni cu interesele lor de a dezvolta acest colţ de lume, uitat, între noi fie vorba, imediat după descălecatul romanilor. Evident că banii n-ar ajunge, dar ar fi un bun început pentru ca ţările din estul Continentului să sară peste cîteva etape şi să-şi dezvolte industria. S-ar reface, astfel, şi baza de masă a social-democraţiei, în suferinţă pentru că, după transformările pricinuite de tranziţiile spre o altă societate, a dispărut clasa care să susţină (şi) nevoia de stînga a politicilor sociale. Şi, desigur, s-ar mai egaliza nevoile spre o Uniune a Statelor Europene, stat în care s-ar putea crea premisele unei legislaţii unice, ale unui singur guvern, o singură tva, dacă nu chiar o singură lege a fiscalităţi. (Susţin aici că nu este suficient ca în ţările din Est să existe partide de stînga, doar cu numele, pentru că lipseşte baza de vot a muncitorimii industriale, ca în ţările dezvoltate, unde alternanţa stînga)dreapta dă roade în ceea ce priveşte soluţiile de dezvoltare a societăţii.)

Acest lucru nu se va întîmpla. Nu numai pentru că planul lui Jean-Claude Junckers nu este viabil (Barroso a avut iniţiative similare, în două legislaturi, şi totul s-a dovedit a fi un mare fîs!). Ci şi pentru că popoarele Europei şi-au pierdut răbdarea. O demonstrează, poate inconştient, fără a avea o bază conceptuală bine pusă la punct, desele manifestaţii din Europa occidentală pentru anularea politicilor bugetare ale Uniunii Europene. Este o contradicţie, să recunoaştem, între propovăduita creştere economică a UE şi vizibila prevedere de reducere drastică a cheltuielilor sociale. Neîndoielnic că una ar trebui să decurgă firesc din cealaltă şi creşterea economică să se regăsească într-o viaţă mai bună pentru toţi cetăţenii UE. Dacă nu se întîmplă aşa, e pentru că trîmbiţata creştere economică este un eufemism pentru polarizarea averilor şi, în consecinţă, reducerea nivelului de trai al celor mulţi.

O ecuaţie greu de rezolvat, chiar dacă Europa rămîne unită sau se destramă. Un pas înainte şi unul înapoi, dar pe muzică cu multe disonanţe, care nu aduce, nici într-un caz, nici în celălalt, ritmul mult-visat.