Încă nu ne-am săturat de dezbinare

Ilie CĂLIAN

  În ultimă instanţă, ce vor “pieţele”?  Ce vor protestatarii din Piaţa Universităţii din Bucureşti, din Piaţa Unirii din Cluj-Napoca, din alte “pieţe”, adică forum, agora, spaţiu de exprimare democratică a “demosului”, a poporului, deţinător al puterii într-un stat (sau cetate-stat, cum era în antichitate şi, pînă la un punct în Evul Mediu). Doresc enorm de mult – chiar aşa! – să aflu ce doresc aceşti oameni – în majoritate tineri care trăiesc din burse şi din stipendiile părinţilor.

Nu sînt, evident, partizanul vechiului sistem cenzitar – conform căruia, ca să participi la vot, trebuia să ai o anume contribuţie la buget. Totuşi, mă macină un gînd: sînt vreo 3,15 milioane de oameni din sectorul privat (cel mult 3,3, dacă-i luăm în considerare pe cei mai mici “patroni”) care “alimentează” bugetul României. Asta înseamnă că restul de 16,4 milioane de cetăţeni trăiesc din banii acestora. Acuma, gîndiţi-vă şi încercaţi să faceţi un calcul: zgomotoşii protestatari – de azi, de ieri, de mîine şi de poimîine – pe banii cui vorbesc? Desigur, au bunici şi părinţi care le plătesc studiile, chiriile, reconversiile profesionale, banii de şomaj (de fapt, aceştia îi plătesc firmele şi angajaţii).

Ei vorbesc în numele lor, vor ceva, pretind ţării ceva. Cîtă vreme restul societăţii va putea suporta situaţia. Nu că aceştia nu ar avea dreptul să protesteze ori să ceară. Problema este alta: cui cer? Mie îmi cer degeaba: eu aproape cinci decenii mi-am tot plătit impozitele şi dările către stat. Au făcut acelaşi lucru părinţii tuturor acestora? În general, da. Dar mai departe?! Problema simplă este: cîtă vreme cineva se poate baza pe “ajutor”? Pînă unde se poate întinde coarda? Cîtă vreme se justifică dorinţa unui părinte de a-şi “ajuta”  copilul – fără să-i pretindă să se mai şi ajute singur? Or, dacă mergem să vedem cine sînt cei din “pieţe”, o să observăm că o parte sînt tineri care, deocamdată, sînt plătiţi de altcineva ca să-şi facă studiile, să-şi plătească taxele şi chiriile, hrana etc.; tineri care lucrează pe undeva cu salarii mici – în mare măsură pentru că şi-au ales greşit profesia (circa 90% din totalul absolvenţilor de studii superioare); tineri care nu “fac” nimic; în sfîrşit, un grup mic, sau foarte mic, de mercenari ai protestelor, plătiţi de te miri ce “societăţi civile” care primesc fonduri dinafara României.

Ultima informaţie care mă uluieşte este existenţa unui “Centru de informare” despre Roşia Montană, realizat în parteneriat de Fundaţia Soros şi Academia Română. Chiar aşa?! Adică, a ajuns cel mai înalt for ştiinţific al României să fie o anexă a Fundaţiei Soros?! Să “beneficieze” de “generoasele” sponsorizări ale miliardarului Soros, de a cărui iubire faţă de români şi România avem motive de îndoială? Şi, mai ales, numai naivii îşi pot imagina că teribil de “jmecherul” miliardar ar muri de dragostea pentru democraţia care ar urma să-i acopere din cap pînă-n picioare pe cetăţenii “lumii a treia”. De fapt, o imensă propagandă occidentală dinainte de 1989 i-a făcut pe mulţi oameni din Estul comunist să creadă că “băieţii cu ochi albaştri” din Occident mureau de dragul drepturilor democratice ale oamenilor din Estul comunist. Cu riscul de a fi considerat comunist înrăit sau măcar “nostalgic”, o să spun (repet că, de fapt, a fost vorba despre lupta dintre doua sisteme economico-politice, în urma căreia unul dintre ele a cîştigat. Evident, cel mai puternic, cel mai viabil, cel care avea mai multă credibilitate. Aşadar, nimic sentimental, nimic legat de “iubirea de oameni” sau de “spirit creştinesc”. Evident, propaganda conform căreia numai dragostea pentru valorile democraţiei ar determina acţiunile “democratice” ale anumitor state occidentale să intervină în dirijarea lumii, da, propaganda aceasta continuă şi azi, dar, în România, în forme mai abile, mai viclene.

Ce să înţelegem? În primul rînd, să profităm de prilejurile pe care ni le oferă istoria (nu să “sabotăm” istoria). În al doilea rînd, să înţelegem că orice slăbiciune a naţiunii va fi exploatată de naţiuni vecine sau “prietene” – din UE sau dinafara ei. În fine, că la această oră se joacă un mare pariu: dacă, din motive mărunte, pînă la urmă, ne vom scoate ochii şi ne vom băga ghearele în beregată unii altora, alţii vor cîştiga. Dacă vom păstra democraţia – adică respectul faţă de alte opinii şi persoane şi adoptarea hotărîrilor conform principiilor democratice -, atunci vom fi puternici – şi în coordonarea eforturilor de (re)construcţie în interior, şi în faţa inevitabilelor atacuri ori “strîmbe” din exterior.