Înapoi, la cenzură…

Ilie CĂLIAN

S-a potrivit, anul acesta, ca 3 mai, Ziua mondială a libertăţii presei, să “cadă” între Ziua muncii şi sărbătorile de Paşti, aşa că oamenii, inclusiv ziariştii, nu i-au acordat atenţie. Şi, probabil, aşa ar fi trecut, fără interes, pentru toată lumea, mai ales că începuse şi “nebunia” cu interzicerea reţetei de mititei româneşti. Numai că este necesar să ne amintim de un “cadou” pe care l-a făcut presei – libertăţii presei – minunata noastră Curte Constituţională. Anume, ea cere să fie reîncriminate în Codul Penal, pe lîngă Codul Civil, insulta şi calomnia, la modul general, desigur, dar, evident, are ca obiectiv principal presa. În 2006, au fost abrogate articolele 205, 206 şi 207 din Codul Penal, care incriminau penal insulta şi calomnia, urmînd ca acestea să fie soluţionate pe cale civilă. Nici noul Cod Penal nu mai include aceste articole.

Nu sînt adeptul minciunii şi afirmaţiilor calomnioase, nici al insultei şi limbajului de mahala. Numai că este de observat un fapt: este destul de dificil de stabilit cu obiectivitate ce este insultă, calomnie, care este graniţa dintre adevărul necesar a fi spus, pentru interesul public, şi oportunismul buneicuviinţe. În principiu, juriştii consideră a fi calomnie afirmaţiile neadevărate, care pot produce daune materiale şi/sau morale unei persoane. Şi, cu siguranţă, vă amintiţi de numeroase cazuri în care s-a reproşat presei că a făcut afirmaţii insuficient de bine documentate – adică măcar parţial neadevărate. Numai că, în legislaţia internaţională, s-a acceptat de multă vreme că nu i se pretinde ziaristului acurateţea care se pretinde într-un proces, unde se utilizează aparatul poliţiei, al “serviciilor”, al Procuraturii şi diferitelor curţi de justiţie. Şi nu doar pentru că, efectiv, un ziarist, sau o întreagă redacţie, nu se pot lua la întrecere, ca volum de muncă de informaţii, cu instituţiile specializate, nici pentru că nu au mijloacele legale ale acestora, ci pentru că mai este ceva: criza de timp. Un proces – fie civil, fie penal – poate dura mulţi ani, în timp ce o ştire de presă, de interes public, trebuie publicată rapid – cu rezerva că asupra ei se poate reveni cu precizări şi îndreptarea unor erori, cu expunerea mai multor puncte de vedere etc. Acestea, şi altele, sînt motivele pentru care în lumea cu adevărat democratică se face o deosebire clară în aprecierea informaţiilor şi comentariilor de presă – pe de o parte, din punctul de vedere al intresului public (care primează asupra aşa-zisei “vieţi private”) şi din punctul de vedere al promptitudinii informaţiei. Şi, fireşte, nu se face nicio confuzie între fapte, date concrete şi, pe de altă parte, opinii, judecăţi de valoare, pe baza principiului din Declaraţia Universală a drepturilor Omului, conform căruia “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării (…), precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”, principiu adoptat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Aici e aici! În faţa CEDO au ajuns numeroase persoane din România – şi au cîştigat. Au cîştigat nu împotriva vreunor ziarişti, ci împotriva unor decizii ale Justiţiei din România. Este vorba despre persoane care au fost terorizate ani la rînd, au pierdut timp, bani, unii chiar au făcut puşcărie din cauza proastelor decizii ale unor judecători români, din diferite instanţe. Vasăzică, un ziarist aruncă o vorbă necugetată sau chiar cu rea intenţie – şi este pedepsit imediat de Codul Penal. Dar oamenii din Justiţie, care-şi bat joc de unele persoane – adesea cu rea intenţie, nu din neglijenţă ori necugetare?! Cine face mai mult rău – ziaristul sau judecătorul (ori procurorul care a alcătuit un dosar “beton”, care-l induce în eroare pe judecător)?! Asta, repet, în condiţiile în care poliţiştii, angajaţii din “servicii”, procurorii şi judecătorii au la îndemînă mijloace şi timp berechet pentru a stabili adevărul incontestabil.

Nu mă fac avocatul acelei categorii – încă destul de răspîndite – de ziarişti, redacţii, trusturi de presă care “trăiesc” din şantaj şi felurite alte murdării morale. Dar parcă prea s-au înmulţit cazurile în care este învinovăţită presa de cîte ori vreun personaj politic sau din lumea afacerilor are anumite “probleme”. Semnalul l-a dat, de multă vreme, Traian Băsescu – cel care cerea populaţiei (de parcă ar fi avut acest drept!) să nu se uite la anumite posturi tv. Nu ştiu dacă în spatele acestei decizii a CCR stă Băsescu ori alţii din zona de interferenţă a politicii cu afacerile. Cert este că decizia aceasta este un pas îndărăt şi nu văd cum ar putea ea să îmbunătăţească imaginea Justiţiei româneşti la Uniunea Europeană – mai exact, la CEDO.