În ograda altora

Radu VIDA

Asumarea răspunderii. A faptelor pe care le facem sau nu le facem. A vinovăţiei. Lucruri care ne sînt străine. Şi de care ne împiedicăm la tot pasul. Sigur că, dacă, în mod individual, nu facem ceea ce trebuie, e greu de crezut că entităţile colective vor proceda altfel. Nici ONG-urile, partidele sau Guvernul nu sînt capabile să sesizeze greşelile pe care le fac şi, în consecinţă, să le corecteze. Povestea însă devine şi mai ilară în momentul în care persoane particulare (cu sau fără funcţii) cer imperativ ba una, ba alta, fără să sesizeze că ei, la rîndul lor, au comis aceleaşi greşeli, au omis să ducă lucrurile pe făgaşul dorit. Sau cît de cît normal.

Evident că, în cazurile particulare, vorbim de tupeu. De nesimţire grasă. Inşi care recurg la asemenea gesturi sînt cu totul lipsiţi de elementarul bun simţ şi mizează întotdeauna pe „mintea scurtă” a alegătorului. Marele cîrmaci, spre exemplu. Vaporean pîrît şi politician orb. Sau mai bine spus, cu ochiul îndreptat doar spre cele rele. Bune, însă, pentru alţii. A avut 10 ani la dispoziţie. Să facă. Să dreagă, acolo unde nu era în regulă. N-a făcut-o. Ba, pentru cele fapte a fost ocrotit de guvernele occidentale, care ţineau cu tot dinadinsul să rămînem o ţară sub papucul lor. L-au menţinut în funcţie, cu toate că se vedea de la o poştă că nu face nimic pentru ţara care l-a ales.

Încă de pe la sfîrşitul mandatului a început să bată clopotele pentru R. Moldova. Pînă atunci n-a făcut nimic. Decît îi asmuţea pe ruşi să ne fie şi mai duşmani decît sînt. Să devenim în ochii lor chiar insuportabili. A reuşit. Ruşii sînt mai umflaţi pe noi ca niciodată şi nu pentru vorbele acelea în vînt cu „lacul”, cu „bacul” cu… „dracul”. Ci pentru Deveselu. Şi Ucraina. Şi ne-o plătesc cu R.Moldova. Dar marinarul ruginit pe furtunile de uscat face valuri. Şi, cu toate că – repet – n-a făcut nimic timp de un deceniu, zice că partidele mari n-au un proiect de ţară. Iar el are. Croşetînd unirea cu R. Moldova. Praf în ochii lumii! Hîrîieli. Dar cu aceleaşi efecte benefice pentru „prietenii” din Vest şi cu mormăieli încrîncenate de la „neprietenii” din Est. Lui însă nu-i pasă. Are sarcini şi, pentru că a fost sprijinit atîta timp, îşi plăteşte, sîrguincios, factura.

În curtea altora aruncă mizeria lăsată de ai ei consangvini de partid revopsit şi marea economistă a democraţilor, trecută la liberali. Asta pentru că se crede foarte populară, de pe vremea lui Vass. Andreea Paul, croită din acelaşi aluat cu fostul şi actualul şef, spune că nu mai ştie nimic de soldul costului patrimoniului naţional. Patrimoniu care, pe la începutul anilor ’90, se ridica la 4000 milioane lei. Toată lumea ştie că s-au scos o grămadă de poziţii din patrimoniul ţării. Şi, desigur, nu e vorba despre uzinele făcute una cu pămîntul, în beneficiul concurenţial al „prietenilor” din Vest, nici de palatele date şi purcoiul de bani pentru familia regală, princiare ş.a.m.d. Şi, probabil, nici de cele tezaure (bijuterii, tablouri, statui, cărţi rare), ieşite din patrimoniu, cînd marele Petre Roman a dat liber (a se citi: iniţiativă legislativă) la furturile de acest gen. Acum, economista cere o nouă evaluare de la Guvernul Cioloş. Fără să spună că, în vremurile bune ale PDL, a fost nesocotită legea 182)2000, legea care prevede tocmai protejarea patrimoniului naţional cultural. Şi, probabil, deputata cu faţă… mai umană vrea să „transmită” la Bruxelles cît se mai poate fura. Ce a mai rămas. Şi cum se poate prădui. Altfel, nu înţelegem de ce n-a procedat în deceniul de „domnie absolută” la o astfel de evaluare. Şi, mai ales, de ce pune pe seama unui guvern atît de… tehnocrat şi nepopular o sarcină atît de grea. Pentru că, se ştie, „bruxellezii” nici n-au fost numiţi bine, şi trebuie să părăsească arena.
Sau tocmai de asta?!