În oglindă

RADU VIDA

Pe toată perioadă dezvoltării sale istorice, provocarea cea mai importantă a omului a constat în rezolvarea solidarităţii întru Idee. Afirmaţia aceasta – recunosc – este suficient de categorică pentru a ne pune pe gînduri. Şi, încă din zorii coagulării creierului uman, faptul a preocupat. Dar, se pare, toate iniţiativele – fie de război, fie de pace – au strîns în jurul lor o grămadă de semeni. Nu neapărat întru raţiune, ci şi întru instinct. Şi, cu cît mai mulţi s-au raliat Ideii, cu atît mai bine. Din păcate, nu întotdeauna s-au făcut delimitări clare între bine şi rău, aşa că, de multe ori, o idee bună, să zicem, a primit conotaţii rele, tocmai pentru că iniţiatorul sau iniţiatorii n-au ştiut sau n-au vrut să explice calitatea acţiunii care urma a se efectua.

Nu ştiu cum sînt alţii, vorba lu’ Bădiţa din Humuleşti, dar eu cînd privesc Ozana cea frumos curgătoare, am înaintea ochilor o oglindă ce redă, cu toată fidelitatea, toate relele acestei naţii. Şi, pentru că mi se pare corect să vorbim de defectele noastre, (asta ca să avem parte de laudele altora şi să nu trebuiască să ne batem singuri cu pumnu-n piept), în rîndurile ce urmează am să abordez cîteva aspecte mai puţin plăcute ale firii colective a neamului. N-am zis „psihologie”, pentru că acest concept limitează, oarecum, demersul.
Toate popoarele cred în conducătorii lor, ba, unii, sînt de-a dreptul isterizaţi la ideea instituţiei monarhice sau prezidenţiale. Cu o mică deosebire: nimeni nu le cere nimic! Sau, mai exact, fac tot ce se poate pentru a da vieţii un sens nobil. Muncesc, fraternizează şi adună acele valori care dau un pic de bunăstare existenţei. N-aş zice că ne diferenţiem prea mult de alţii, dar spiritul gregar ne îndepărtează oarecum de aceste valori şi cerem, cum am mai spus şi altădată, tot. Unui singur om. Sau acelora care, şmecheri fiind, ne promit tot felul de lucruri efemere. Ar trebui să ne fie clar că, în vremurile moderne, cel puţin, nici un şef de stat nu ne poate da nimic. Eventual, guvernul rezultat din voinţa exprimată la urne, poate face în aşa fel, încît celor mulţi să le meargă ceva mai bine. Egoismul fiecăruia, însă, spune că lui, personal, nu i s-a dat nimic.

Drept pentru care, pe lîngă că îşi manifestă indignarea, ia măsuri. Şi-şi agoniseşte, nu de puţine ori, perisabilităţi care, cică, i-ar face viaţa mai uşoară. Iertat să-mi fie eufemismul, dar n-am vrut să-i bag în oala comună pe care, indiferent de situaţie, n-ar pune mîna pe ce nu-i al lui. Iar pentru ceilalţi, am să amintesc doar de Fabrica)Combinatul de pielărie şi încălţăminte Clujana şi Sticla Turda. Ambele unităţi erau cotate „de frunte”, în sensul că aveau tehnologie, executau cele mai exigente comenzi şi – important! – ţineau pasul cu pretenţiile celor mai pretenţioase pieţe externe. Nu discut aici ce a determinat căderea acestor două entităţi. Cert este că, dincolo de mîrşăvii politiceşti şi interese de natură concurenţială din afara ţării, una din cauzele căderii şi… decăderii lor au fost furturile. De piele şi sticlărie. De încălţăminte de cea mai bună calitate, scule şi adjuvanţi pentru realizarea producţiei. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la valorile imense acumulate în susţinerea producţiilor agricole. Grajduri, saivane, unelte şi agregate agricole, componente ale sistemului de irigaţii, padocuri, tot, pînă la urmă, a fost „pus la pămînt”. Dus acasă, şi folosit la te miri ce!

Da… Metoda „completării” nevoilor se practica şi în cea mai severă instituţie a statului – armata -, acolo unde, un soldat, să zicem, lua o caschetă pentru a avea ce preda la sfîrşitul ciclului de instrucţie, iar colonelul făcea ce făcea „să  i se rupă” un picior porcului din gospodăria anexă, pentru a chefui cu familia şi prietenii la anume sărbătoare.

În „oglinda” pe care v-o propuneam în titlu, „se vede” că mai sînt şi alţii, de pe alte meleaguri, care distrug, însuşesc şi dosesc tot ceea ce, după un timp, cer de la conducătorii lor. Asta, sigur, nu ne… încălzeşte cu nimica. Am putea însă să cerem celor care s-au erijat în cîrmuitorii destinelor neamului să aplice, fără milă, acele pîrghii juridice prin care se pot stopa asemenea metehne. Şi, cu un drum, să facă posibilă şi exercitarea producerii de bunuri, prin muncă cinstită. Pentru toţi, dacă se poate.
Am duce-o  – vă asigur –  mult, mult mai bine!