În neglijéu

Radu VIDA

Îmi cer scuze, de la început, pentru comparaţia pe care vreau s-o fac.
În consecinţă, trebuie să vă îndemn să vă imaginaţi că Statul nu poate umbla în pielea goală. Ar putea prezenta o imagine dizgraţioasă, drept pentru care, a hotărît desuuri transparente. Cu intenţia de a excita (citiţi şi „manipula”!) electoratul.

Exageraţiunile au ajuns haină de toate zilele. Şi, credeţi-mă, cauzează. Toată lumea postează pe site-uri tot felul de chestii. Şi se aşteaptă ca „dezbaterea publică” să aducă rezultatele miraculoase ale unei dezvoltări magice. De fapt, este vorba despre diluarea responsabilităţii, neasumarea de către instituţiile statului a marilor proiecte ce trebuie făcute.

Pornim de la precizarea lui Emile Durkheim, după care „funcţia esenţială a statului este să gîndească”. Trebuie spus că profesorul de la Sorbona a trăit în plin capitalism, n-a avut nici o treabă cu viziunile socialiste ce au îmbibat sfîrşitul de secol XIX. Cu alte cuvinte: şi statele au avut, de-a lungul istoriei, momentele lor de transformare. Nu este nici locul, nici rolul nostru de a iniţia sau, cu atît mai puţin, de a reproduce teoriile evoluţioniste ale statelor moderne.Trebuie spus, totuşi, că asumarea de către stat a controlului indivizilor şi a dirijării economiilor a ştirbit oarecum din rolul preponderent de factor esenţial în redistribuirea resurselor. Şi, mai ales, de catalizator în ceea ce priveşte dezvoltarea instituţiilor bunăstării unei ţări. Sigur că o perioadă de total dispreţ faţă de nevoile reale ale dezvoltării a condus la extrema cealaltă. Acum, Statul nu face nici o mişcare, fără să consulte populaţia (?!?).

Dăunăzi, s-au dat publicităţii două documente spre dezbatere publică. Unul se referă la construirea unor reţele de autostrăzi, iar celălalt, la dezvoltarea portului Constanţa. Sînt, să recunoaştem, două probleme de cea mai mare importanţă pentru alinierea României la pretenţiile de modernitate. Pe scurt: toate acestea, însă, nu au nici o treabă cu noi. Mai precis, părerea unuia sau altuia în ceea ce priveşte opţiunile dintre drumuri rapide şi autostrăzi sau extinderea spre sud sau spre nord a ieşirii noastre la Marea Neagră se dovedesc a fi pierdere de timp. Şi acţiunea nu face altceva decît să scoată din „străfundurile naţiunii” inepţii inacceptabile.

Evident că putem avea păreri, evident că nimeni nu ne poate opri să le exprimăm. Dar – pentru Dumnezeu! – există o limită a bunului simţ, dacă vreţi. Care spune că nu e bine să-ţi bagi nasul, unde nu-ţi fierbe oala. V-aş aminti de bancul acela în care, Gheorghe, aflînd că fix prin şura lui va trece construcţia unei căi ferate, s-a răţoit la topograf, spunîndu-i că el nu va sta toată noaptea să deschidă şi să închidă poarta de la ogradă.

Sigur că trecerea de la statul de maximă concentrare şi planificare la unul flexibil a adus schimbări fundamentale în funcţiile guvernării. Asta nu înseamnă că nu trebuie elaborate proiecte care să vizeze scopurile sociale de atins. Şi, cu atît mai puţin, amestecarea planificării de către specialişti a unor deziderate, cu percepţiile nivelului simţului comun. Eufemistic exprimat, pentru că majoritatea dintre oameni nu se pricep deloc la asemenea proiecţii, ca acelea din exemplele de mai sus. Aşadar, ar trebui ca funcţiile statului modern, ce se află într-o continuă transformare, să nu ignore nevoia implicării specialiştilor în realizarea intenţionalităţii dezvoltării. Din acest motiv, de altfel, avem alegeri democratice. Să trimitem în forurile decizionale pe acei oameni care au viziunea viitorului şi care ştiu să atragă acei specialişti care să dea viaţă concretă voinţei populare delegate.

Restul… ar trebui să fie tăcere de tip shakespearian, fie şi pentru a nu ne face de minune cu un proiect viabil şi alte o sută de păreri.
Abracadabrante, desigur.