În mrejele istoriei

Un roman cu subiectul izvodit din pâcla istoriei est-europene a secolului al XIX-lea scrie Traian Ursente, prozator dedicat trup şi suflet evocărilor naratologice cu bogat conţinut epic anti-Lethe. Romanul său Neînfrânţii (Editura Primus, Oradea, 2018) este o incursiune în spaţiul Maramureşului istoric al anului 1812, atunci când în campania napoleoniană spre Moscova, armata împăratului întâmpină greutăţi în înaintare şi se abate prin satele de pe malul Tisei pentru a se hrăni şi a jefui.

E vară. Locuitorii satului Deleni sunt la muncile câmpului. Secerişul este în toi. Traian Gorun, un băieţandru de 12 ani, întâlneşte pe drum un soldat francez dotat cu o sabie şi un ochean, ceea ce nu prevesteşte nimic bun. Este momentul declanşator al acţiunii care avansează, sub formă alternativă, pe două planuri. Pe de o parte e prezentată familia Gorun, cu Silea Petrii (Văsălie) şi soţia lui Valeria din Afumaţi, cu cei 5 copii şi nepoţii lor. În paralel, prozatorul ne introduce în atmosfera din tabăra năvălitorilor, cu sergentul Hans Brandt, veteran decorat din Marea Armată Franceză, constituită în împrejurimile Marnei şi cu Patrick LeBrun, militar breton angajat pe post de cercetaş, cartofor; amândoi surprinşi la un joc de cărţi în cort. Sunt schiţate, cu precizie de prozator, portretele adjutantului François Devereau, şeful intendenţei în regiment şi al lui Gregoire, conte de La Rochelle, căpitan de navă.

Capitolele romanului poartă, în mare, numele personajelor, devenite instant naratori, prozatorul trecând cu uşurinţă de la relatarea obiectivă la cea subiectivă, colorată cu neaoşisme din arealul lingvistic arhaic şi cu (puţine) franţuzisme pentru atmosferă. Aceleaşi scene sunt văzute şi interpretate din puncte diferite de vedere, prin reluări „au relenti”, care imprimă o lentoare baladescă scriiturii. Se simte că Traian Ursente este prins în mrejele istoriei evocative ca într-un joc literar al ficţiunilor de tip realist, învăţat de la clasici, căruia se străduieşte (şi izbuteşte în mare parte) să-i dea credibilitate şi aromă personală. Se simte, de asemenea, că nuvelistica lui Galaction şi Negruzzi a fost asimilată şi asumată cu folos fabulatoriu.

Apropierea dintre cele două planuri nartive pune în evidenţă întâmplări premergătoare confruntării, cum ar fi drumul cu căruţa duminica la biserica din Afumaţi, visul Valeriei Gorun care parcă aude „sunete neomeneşti, asemeni unei lumi care se sparge în bucăţi”, premoniţie alegoric înfăţişată prin furtuna cumplită care se abate peste ea impunându-i să-şi protejeze copiii iar după furtună apare calul alb al izbăvirii. Ruzalea, vrăcioaia sau lecuitoarea vine în ajutorul comunităţii, „legile nescrise ale celor de la ţară” prevalează, ca şi în Baltagul, în faţa autorităţilor. Căpeteniile armatei imperiale ajung la „Sălaşul de vară” al sătenilor. Trăian, unul din fiii lui Văsălie, le iese în întâmpinare şi, înţelegând nevoile soldaţilor, le spune că le va da un porc pentru mâncare, dar ei înţeleg greşit şi-l atacă. Evenimentele scapă de sub control şi Trăian îl atacă la rândul lui pe sergentul Michaud, apoi sare la gâtul căpitanului La Rochelle şi-i cere să ordone retragerea. Franţujii iau vitele din grajd, tăbărăsc peste merinde. Ana Gorun, tânăra soţie a lui Ştefan, se pregăteşte cu masa întinsă să-i întâmpine pe oamenii care au fost la seceriş, dar în şură intră soldaţii împăratului. Michaud o violează pe Ana, după care aceasta, traumatizată, noaptea, la fântână, îşi toarnă vedrea de apă pe ea spre a-şi purifica trupul pângărit. Întors de la seceră, Silea îşi găseşte fiul (pe Trăian) mort şi alături de alţi bărbaţi, conduşi de preot, porneşte pe urmele vrăjmaşilor. „Dezastrul făcut de jefuitorii necunoscuţi” îi animă să pornească spre „tabăra pungaşilor”. Până în acest punct forte îşi conduce autorul personajele. Ei sunt „neînfrânţii” din romanul lui Traian Ursente. Răzbunarea lor va fi relatată în romanul promis ca urmare a întâmpărilor din actuala naraţiune.

Traian Ursente experimentează o formulă de proză baladesc-istorică, ataşată ca problematică majoră fondului de valori autohtone, glorificând rezistenţa în timp a „neînfrânţilor”. Felul în care şi-a structurat romanul prezentat aici, modalitatea naratologică adoptată, scriitura însăşi, ni-l recomandă ca pe un autor remarcabil, demn de a fi citit şi comentat.

Adrian ŢION