In memoriam LUDOVIC SPIESS

Astăzi, 13 mai 2013, se împlinesc 75 de ani de la naşterea lui Ludovic Spiess (n. la Cluj, la 13 mai 1938 – d. 29 ianuarie 2006, Drăgăneşti, Teleorman). Prin amabilitatea colaboratorului nostru din Montreal, Canada, profesorul Vania Atudorei, publicăm un text inedit al acestuia şi un interviu (nepublicat), luat artistului acum 25 de ani, la Cluj-Napoca.

Cînd l-am cunoscut şi întîlnit pe Ludovic Spiess, în 1988, acesta împlinea 50 de ani (la 13 mai), dar era deja retras şi nu mai cînta. Am contactat Opera din Bucureşti şi Opereta şi mi s-a confirmat că nici una dintre instituţii nu intenţiona să sărbătorească semicentenarul naşterii artistului. Maestrul Spiess se născuse la Cluj, eu locuiam la Cluj şi colaboram cu Opera clujeană. Aşa că, l-am contactat pe directorul de atunci al Operei, regizorul Emil Strugaru, un om de mare suflet şi aleasă sensibilitate, care mi-a acceptat cu entuziasm şi bucurie propunerea de a face un spectacol omagial la Opera Română, intitulat „Ludovic Spiess şi invitaţii săi”. Nu aveam voie să scriem pe afiş Concert- spectacol omagial, pentru că, se ştie, o singură persoană avea dreptul să fie omagiată în România acelor ani, Nicolae Ceauşescu. La acest spectacol au fost invitaţi şi solişti şi Corul Operei Maghiare de Stat din Cluj (la acea dată Clujul era singurul oraş din lume cu două teatre de operă; la Paris, al doilea teatru de operă, Opera Bastille, avea să fie inaugurat un an mai tîrziu, în 1989). Am invitat, de asemenea, şi foşti colegi de-ai lui Spiess: Cleopatra Melidoneanu, Bimbo Mărculescu, Valentin Teodorian… Apoi i-am telefonat lui Ludovic Spiess acasă, la Bucureşti, dar… a refuzat, spunîndu-mi:

„Vă mulţumesc mult pentru această frumoasă atenţie şi pentru faptul că v-aţi gîndit la mine, dar nu pot veni, deoarece eu sînt retras din activitate pe motiv de sănătate, iar dacă foştii mei colegi vor afla că am venit la Cluj să cînt, vă imaginaţi cum s-ar putea interpreta”. (Maestrul se pensionase la vîrsta de 46 de ani din cauza unor noduli care-i apăruseră pe corzile vocale şi care nu-i mai permiteau performanţele scenice de odinioară).

V.A. – În acest caz, maestre, nu veţi cînta, vor cînta alţii şi vom difuza în sală înregistrări cu dumneavoastră. Ceea ce este cel mai important e să vă avem aici, în mijlocul nostru, şi să vă sărbătorim. Între timp, pînă vă hotărîţi, ne vom ruga ca răspunsul dumneavoastră să fie afirmativ.

L.S. – Şi cînd trebuie să vă dau răspunsul?

V.A. – Păi… acum, întrucît trebuie făcute afişele, publicitatea, rezervată sala etc.

L.S. – Domnule, dumneata eşti avocat? Că văd că faci marketing agresiv.

V.A. – Nu, nu sînt avocat, sînt microbiolog, dar sînt un mare admirator al dumneavoastră, am toate discurile pe care le-aţi scos. Am văzut şi filmul cu dumneavoastră, făcut în 1971 de Paul Orza, „O voce în jurul lumii”; am citit şi cartea pe care Iosif Sava a scris-o despre dumneavoastră, „Cu Ludovic Spiess prin teatrele lirice ale lumii”. Clujenii vă iubesc, mai ales că v-aţi născut aici, în oraşul lor, şi trebuie să fiţi convins că va fi o seară de neuitat.

Spre marea mea bucurie, maestrul a acceptat, ba mai mult, a fost de acord chiar să cînte cîteva arii şi canzonete italiene. Am rămas uluit cînd am văzut că absolut toate cele 928 de locuri din sala Operei clujene s-au vîndut într-o singură zi şi au început să se facă presiuni şi să primesc telefoane disperate (inclusiv de la generalul Ungureanu) de la oameni care n-au mai avut şansa să găsească un bilet. Aoleu, băiatule, mi-am zis, în ce te-ai băgat!, cum vei ieşi din afacerea asta? Şi-atunci l-am sunat din nou pe maestru şi l-am rugat să accepte un al doilea spectacol, la care el mi-a răspuns:

Cum aşa, un al doilea spectacol, ce, ai înnebunit? Unde ai văzut un omagiu de două ori?

V.A. – Dar Maestre, la 300.000 locuitori cîţi are Clujul, e normal ca între aceştia să se afle mai mult de 1000 de persoane care vă iubesc şi care vor să vă vadă. Toate biletele s-au epuizat într-o singură zi. Acum se vînd bilete la negru, cu de 2-3 ori preţul. Dacă nu vom mai da o reluare, vom avea uşile şi geamurile sparte în seara spectacolului. Garantez eu că va fi foarte bine cu două spectacole, unul duminică după-amiaza, de la ora 14 la 17, şi altul seara, de la ora 19 la 22. Vă implor, faceţi acest gest faţă de admiratorii dumneavoastră.

L.S. – Domnule, nu mai ştiu ce să spun, o cerere ca asta nu am avut niciodată şi nu mi s-a mai întîmplat să dau două spectacole în aceeaşi zi, dar hai să o facem şi pe asta. Ţine-mă la curent, dacă nu se vînd multe bilete, îl anulăm.

Două zile mai tîrziu îl sunam să-i spun că nu mai era nici un bilet pentru al doilea spectacol. La care îmi spune:

Vorbeşti serios? Mă bucur să aud asta şi uite că trebuie să recunosc că ai avut dreptate. Ei, acum cred că n-ai să-mi ceri să dăm şi un al treilea spectacol!?…

Mulţi şi-au cumpărat bilete pentru ambele spectacole, iar mie mai că-mi venea să-l fac şi pe al treilea… Spectacolele au fost un triumf total. Corul Operei din Cluj a interpretat Corul sclavilor din Nabucco de Verdi; primul spectacol, în loc de trei ore, cu pauză, a durat patru ore, al doilea a început la 19.30 şi s-a terminat după miezul nopţii, cu două pauze. Publicul era în delir, aplauda şi ovaţiona, refuza să părăsească sala. La final, am cerut să se transmită celebra arie „Nessun dorma”… din opera Turandot de Puccini, în interpretarea lui Ludovic Spiess, iar reflectoarele să se stingă încet, încet, pe chipul lui, care era inundat de lacrimi. Fusese aria lui cea mai dragă, pe care nu o mai putea cînta… Pe toată durata spectacolului, Ludovic Spiess a stat pe o canapea aflată în dreapta scenei, iar toată prezentarea a fost sub forma unui dialog şi interviu (cu subsemnatul) în faţa publicului entuziasmat.

Am profitat atunci de venirea şi şederea lui Ludovic Spiess la Cluj (a locuit la Continental) pentru a afla mai multe despre cariera sa fabuloasă.

V.A. – Maestre, v-aţi născut la Cluj, aţi copilărit la Mediaş, v-aţi început cariera la Braşov, acum locuiţi la Bucureşti, dar talentul şi vocea v-au dus pe toate continentele.

L.S. – Da, m-am născut la Cluj, în cartierul Mănăştur, din părinţi de condiţie modestă: mama, Irma Grauer, era casnică, tata era tehnician maistru militar pentru avioane, şi erau doi copii: eu şi sora mea, Mihaela. În ciuda numelui, noi vorbeam acasă româneşte şi nici nu ştiam limba germană. Am fost să revăd locurile copilăriei, dar n-am mai recunoscut nimic, acum Mănăşturul e un oraş în oraş, cu multe blocuri, cred că e cel mai mare cartier al Clujului. La origine am fost muncitor, gravor (matriţer) în metal, am urmat Şcoala Populară de Artă din Braşov (la care, prima dată, am fost respins), am început să cînt în corul uzinelor „Tractorul” din Braşov şi apoi în Corul Armatei. La 18 ani am descoperit muzica clasică şi de atunci nu am mai părăsit-o. Cariera, însă, am început-o la Teatrul muzical din Braşov, am continuat la Opereta din Bucureşti. Aveam 24 de ani şi, după doi ani, am devenit solist al Operei din Bucureşti, în acelaşi an obţinînd şi Premiul I la Concursul Internaţional de Canto de la Toulouse. Au mai urmat şi alte premii internaţionale: în 1965, la Rio de Janeiro, Marele Premiu, şi alte două premii de interpretare, şi în 1966 în Olanda, Premiul I, cînd am obţinut şi o bursă de studii la Milano, pentru un an. Aveam o voce de tenor spinto care plăcea, era adică puternică, tăioasă, profundă.

Marile colaborări şi preferinţele

V.A. – Aţi avut şansa să colaboraţi cu cele mai mari nume din istoria operei şi să cîntaţi pe cele mai mari scene. Şi, se pare, iubiţi opera italiană şi canzonetele.

L.S. – Da, am fost norocos: cu marele Herbert von Karajan, dirijor şi regizor, care m-a distribuit în opera Boris Goduniv în 1967; dar, cînd spun dirijor şi regizor, acestea sînt cuvinte prea mici pentru el. Karajan a fost un Dumnezeu al muzicii, unic. Există epoca muzicii dinaintea lui, din timpul lui şi după el. Am cîntat şi cu Leonard Bernstein, cu Montserrat Caballé, Leontyne Price, Virginia Zeani, Nikolai Ghiaunov, Anna Moffo, Katia Ricciarelli, Brigit Nilsson ş.a. Între compozitorii de operă cel mai mult îl iubesc pe Puccini: este uman, profund, dramatic, tulburător şi, nu întîmplător, în repertoriul meu s-au aflat operele sale: Boema, Tosca, Turandot. Cît priveşte scenele: Scala din Milano – debut în 1970; Metropolitan New York, Covent Garden Londra, Colon Buenos Aires, Viena, Roma, Leningrad (Sankt Petersburg) etc.

V.A. – Dar mai aveţi şi pasiunea vînătorii şi a pescuitului, a gătitului, a pipelor şi a ping-pongului.

L.S. – Eu sînt un gurmand. Îmi amintesc că pe cînd studiam cu Petre Ştefănescu-Goangă, un alt mare gurmand, şi mergeam la pescuit şi la vînătoare, mîncam kilograme de fripturi şi lighene de salate şi, cum eram amîndoi rotofei şi cu burţile pline, abia mai reuşeam să încăpem în maşină şi să închidem portierele.

Triumf la Stuttgart, cadouri: Mercedes, Porsche şi trei kilograme de aur

V.A. – Aţi fost solicitat de Opera din Stuttgart, oraş în care se fabrică automobilele Mercedes, în condiţii neobişnuite…

L.S. – Da, am fost contactat de directorul de acolo să interpretez rolul Prinţului Calaf din opera Turandot de Puccini. Problema e că nu mi s-a dat prea mult timp să învăţ rolul şi astfel mi-am suprasolicitat vocea. Premiera a fost un triumf, aria „Nessun dorma” este o capodoperă a artei lirice. Dar eu nu ştiam că în sală se afla şi directorul uzinelor Mercedes, care a venit la mine după spectacol şi m-a invitat a doua zi la el, la uzină, ca să-mi aleg un automobil Mercedes. Am ales un exemplar de culoarea untului, îl am şi astăzi. Ulterior avea să mi se mai întîmple acest lucru, de această dată cu un automobil Porsche.

V.A. – Cînd aţi fost cel mai bine plătit, înafară de automobile?

L.S. – În Italia. Făcînd un calcul, mi-am dat seama că echivalentul însemna trei kilograme de aur. De altfel, în străinătate, cînd se vînd discuri cu mine sau se difuzează extrase la radio, televiziune, drepturile de autor intră în contul fiicei mele, care locuieşte în Germania. Aici, ştiţi şi dumneavoastră, nu avem voie să deţinem valută.

VIP la Opera din Viena şi frig la Leningrad

V.A. – La Viena eraţi ca şi acasă. Vă chemau des şi, uneori, chiar în situaţii de urgenţă.

L.S. – M-a sunat directorul Operei din Viena spunîndu-mi: „Spiess, sînt nenorocit, numai tu mă poţi salva, mîine seară am premiera cu Boema, toate biletele sînt vîndute, dar tenorul meu s-a îmbolnăvit. Te rog, vino şi fă spectacolul în locul lui, ţi-am cumpărat biletul de avion, te aşteptăm mîine la aeroport”. Păi şi eu cum fac, cînd mai repet rolul, cum ajung eu de la aeroport, care e la vreo 20 de km de operă, cu tot traficul din Viena, că avionul ajunge seara, iar spectacolul e şi el seara?… „Lasă, că de astea ne ocupăm noi, tu fă ce poţi şi vino neapărat”. Ajuns la Viena, mă aşteptau la avion poliţişti, care m-au condus rapid, fără control vamal, la maşină. Toată circulaţia între aeroport şi Operă era oprită, iar eu am fost condus în viteză, într-o maşină a Poliţiei, încadrată de motociclişti, ca un şef de stat. La Operă mă aşteptau orchestra şi soliştii: repede o repetiţie, spectacolul a fost un mare succes, cu toată situaţia neprevăzută.

V.A. – Iar la Leningrad?

L.S. – Acolo am îndurat cel mai mare frig la hotel. Ruşii sînt mari iubitori de operă, iar eu aveam în repertoriu Boris Godunov. Au venit la mine la hotel sute de oameni să mă revadă, să mă aplaude şi să le dau autografe. Sufla vîntul prin cameră, iar „nemţoaica” (aşa îi spunea afectuos Ludovic Spiess soţiei sale, pianista Gerda Zach) punea ziare pe la ferestre, să astupe crăpăturile, să nu mai intre frigul şi să mă apere de pasiunea rusoaicelor. Îmi amintesc că de acolo i-am cumpărat un ursuleţ mare şi frumos fiicei mele…

Ludovic Spiess a murit în urma unui stop cardiac, în timp ce se afla la o vînătoare de fazani în judeţul Teleorman, în dimineaţa de duminică, 29 ianuarie 2006. Trupul său (ulterior incinerat) nu a fost expus, aşa cum s-ar fi cuvenit, la Opera din Bucureşti, instituţie al cărei director a fost şi din care Ludovic Spiess a fost dat afară în 2005 de ministrul de atunci al Culturii, Mona Muscă. În anii 60, Ludovic Spiess era considerat cel mai bun tenor al lumii.

Prof. Vania ATUDOREI,
Montreal, Canada, 2013