In memoriam

Nicolae BALOTĂ (26 ianuarie 1925, Cluj – 20 august 2014, Nisa, Franţa). Critic literar, eseist, traducător. Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1947). Doctorat în 1970, la Universitatea clujeană, sub conducerea lui Liviu Rusu, cu teza Literatura absurdului. Devine asistent universitar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946-1949), apoi cercetător la Filiala din Cluj a Academiei Române (1950-1954). A debutat jurnalistic în ziarul „România nouă” de la Sibiu (director Zaharia Boilă), în septembrie 1944, iar cu critică literară în „Revista Cercului Literar” de la Sibiu, nr. 1, din ianuarie 1945, ca membru al grupării. Stabilit la Paris, în 1981, este numit profesor de literatură comparată la Universitatea „François Rabelais” din Tours şi la Universitatea din Le Mans (Franţa). Concomitent, lucrează şi la Radio „Europa Liberă”. Solicită şi obţine în 1987 azil politic în Franţa. În 1990 devine cetăţean francez. Revine periodic în România, susţinînd cursuri de literatură comparată în calitate de profesor invitat la universităţile din Cluj şi Bucureşti. În 2003, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca îi conferă titlul de Doctor Honoris Causa. Ultimii ani îi trăieşte la Nisa.

Din cărţile celui plecat…

• Tradiţia nu e doar ceea ce moştenim inconştient, ci ceea ce urmărim foarte conştient, nu e o fatalitate, un legat pasiv, ci un întreg continent de cucerit şi valorificat. Tradiţia e în primul rînd căutarea activă a unei tradiţii. Artistul zilelor noastre, ca un Janus Bifrons, va scruta în egală măsură trecutul şi viitorul. Sigur pe continuităţile organice ale culturii, el nu se va mulţumi însă cu conservarea lor. Dacă, la un moment dat, G. Călinescu, reflectînd asupra tradiţiei, scria: „Tradiţia este numai acea continuitate firească între generaţiile unei aceleiaşi naţii ieşită din factori ascunşi, nedeterminabili”, azi înţelegem că, din chiar izvoarele literaturii noastre, ca şi din cercetările asupra trecutului istoric, cultural al poporului nostru, putem scoate la iveală acei „factori ascunşi” ai continuităţii. Pentru ca ei să devină însă factorii unei tradiţii rodnice, trebuie descoperiţi, iar conţinuturile pe care le determină, receptate în deplină conştiinţă. (în De la Homer la Joyce)

• Omul este o fiinţă ameninţată; vrăjmaşii săi sînt deopotrivă, în afara şi în lăuntrul nostru. Gesturile care corup integritatea morală, estetică, socială a fiinţei sînt eşecuri ale umanului în om. (în Omul şi dublul său).

Din aprecierile confraţilor…

• Nicolae Balotă face ordine în jungla de mesaje a lumii, aduce lumina raţionalităţii în obscuritatea manifestărilor omeneşti iraţionale – de la cele instinctuale şi pînă la cele artistice. Este un raţionalist care nu sacrifică însă complexitatea existenţei, ci o face inteligibilă şi suportabilă. Cărţile sale reprezintă un triumf al spiritului. Citirea lor atentă – de către un tînăr, să spunem – echivalează cu urmarea cursurilor unei facultăţi umaniste. (Alex Ştefănescu)

• Deşi temperamental mai apropiat de E. Lovinescu, Nicolae Balotă a păstrat lovinescianismul său (posibil) într-o derutantă stare latentă. Ca înclinaţie şi disponibilităţi, Nicolae Balotă este, fără îndoială, afin (cum am mai spus) cu Tudor Vianu: o dovedesc pedagogismul superior şi comparatismul fervent. Atracţia lui Nicolae Balotă pentru G. Călinescu este, pînă la un punct, atracţia pentru un spirit situat aparent la antipod, prin stil, prin spectacolul scenic al discursului, prin atracţia pentru efectul retoric imediat şi prin umorul debordant al ideii. Nicolae Balotă are, dimpotrivă, doxa, moderaţia, seriozitatea (un pic încruntată) şi didacticismul răbdător, specifice oricărui ardelean. Diferenţa frapantă dintre Nicolae Balotă şi George Călinescu ar putea fi redusă, simplificator, la diferenţa dintre un nordic şi un sudic. Întîlnirea veritabilă se produce, totuşi, într-un teritoriu relativ previzibil: spectacolul erudiţiei – epatant, sclipitor de asociaţii, uimitor în efectele sale de faţadă, barochist la G. Călinescu; discret, sobru, pedagogic, edificator în justeţea similitudinilor, clasicist, în fond, în cazul lui Nicolae Balotă. Ambele personalităţi au inteligenţa magmatică şi febricitatea ideii, căci numai ele pot întreţine spectacolul de lumini, numai ele alimentează energia intelectuală a interpretărilor. (Ion Simuţ)