În cruci

Trăim un timp al sfîrşitului de lume, sau cel puţin al unei lumi, sau cel puţin al unei civilizaţii, într-adevăr? Dincolo de ameninţările de doi bani de pe tarabe sau din televiziunile otevizate, dacă stai strîmb şi gîndeşti drept, este ceva-ceva adevăr. E drept, de alt calibru. E drept, de alt fel. E drept, de cu totul alt fel. E drept.

Realizatorii de TV ( că nu le-oi pune ghilimelele altfel!) îşi dau măsura întreagă a valorii (pardon, a non-valorii) la cot cu reporteriţele săltăreţe, sîsîite, agramate, stridente, inculte şi îngheţate la creieraş: „… a murit din cauză de moarte”, “ s-au descoperit cadavre moarte”, “filmele istorice şi preistorice ale lui Sergiu Nicolaescu”, “canicula asta a gerului”… etc. etc. Curg niagare de prostii, cît Everestul, peste bieţii oameni, care, dacă nu se vor tîmpi în curînd de tot, nu vor mai crede la TV nici ora exactă. Ce-i asta?

Omul nu poate nici măcar să moară în ţara asta? De iubit, de creat, de divorţat nici vorbă, fără să nu se năpustească pîlcuri-pîlcuri, cohorte de piţipoance şi piţiponci, cu microfoane, reportofoane, camere de luat vederi, dînd buzna cu bocancii în sufletul omlui, călcîndu-l, murdărindu-l, sfîşiindu-l bucăţi-bucăţi, mestecîndu-l, devorîndu-l hămesiţi, sălbatici şi neciopliţi, mai ceva ca hienele şi lupii. Ce-i asta?

Era un obicei frumos pe aceste meleaguri milenare: omul era onorat cînd murea. Măcar atunci cînd murea, mă rog. Se strîngeau cunoscuţii, familia, prietenii şi duşmanii, se evoca personalitatea celui dus în stele, i se preţuiau calităţile, i se iertau greşelile, a şi rămas în mentalul comun celebrul gînd de morţi numai de bine! Măcar cînd omul e Dincolo, tocmai dus. Dar, mai nou, pînă şi obiceiul ăsta plin de bun simţ şi omenesc s-a spurcat şi uite cum au tăbărît asupra bietului Sergiu Nicolaescu, cu pistoale, cu mitraliere, cu bazuci, cu torpiloare şi bombe atomice, figuranţi de trei parale, desfiinţîndu-i nu doar opera remarcabilă, mai ales pentru o anumită epocă, mai ales că era vorba de filme artistice istorice şi nu de documentare istorice. Mai mult, i-au bălăcărit nevasta îndoliată, fostele iubite, trecutul, pasiunile, neputinţele, fericirile şi nefericirile, dorinţele, inclusiv ultima, cea socotită de gîdele-călău – executantul osînditului la pedeapsa capitală, care, totuşi, îl întreabă pe condamnat care-i este ultima dorinţă: o ţigară, o cină, un pahar de vin şi i-o respectă. A vrut să fie incinerat, să fie! A vrut să fie înmormîntare fără pompă? Să fie! A vrut să fie înhumat? Să fie! A vrut înmormîntare mare, cai mascaţi? Să fie! Fiecare e liber să opteze, fiecare are ideile lui şi, deşi poate nu i le împărtăşesc, i le respect. Ce-i asta?

Poţi să iei azi premiul Nobel, premiul Academiei, premii internaţionale, poţi să descoperi tinereţea fără bătrîneţe, leacul cancerului şi al demenţelor, poţi să descoperi pe Marte absolut orice, chiar şi pe tizul tău absolut, dar absolut identic – Nimic! Nimic nu contează cît ratingul monstruos al ţaţelor “tunate” şi al altor specimene luciferice care fac să se ruşineze, cu limbajul lor, cohorte de birjari, şi care au un creieraş, toate la un loc, cît un colibri. Care, însă, este şi frumos cu adevărat, şi cu tot cu pene, cioc şi gheruţe are doar două grame. De ce spun asta? Fiindcă citesc sondaje, da, am această perversiune ciudată şi văd accesările şi rezultatele lor. Şi mă oripilez încă o dată. Deci, aşa ceva interesează cu adevărat pe români, maghiari şi alte naţionalităţi din spaţiul mioritic? Ce-i asta?

Trăim filosofia urii, a încrîncenării, a invidiei şi a răzbunării. Aplicăm strategii savante, dar toate şmechere, viciate, care de fapt sînt străine de fibra neamului nostru, martoră ne este Istoria. Astăzi tinerii învaţă lucruri „frumoase”, atît de frumoase de-ncremeneşti: duşmanului trebuie să-i dai să mănînce dacă i-e foame, să-i dai să bea dacă i-e sete, şi apoi distruge-l. Ce-i asta?

V-am mai spus că mă autoflagelez uitîndu-mă la televizor, nu de alta, dar să văd cît de jos ne duce Gauss ăsta pe curba lui, în această imensă criză morală, criză de valori. Exasperarea are şi ea momentul ei de stop, conform aceluiaşi domn Gauss, cel care a inventat celebra curbă, şi penitenţa mea a dat roade într-o bună zi, mai precis azi. Cînd un copil de 4 ani, întrebat de un moderator la TV: unde se duc oamenii morţi?, a răspuns neaşteptat de isteţ: În cruci!

Da, va veni cu siguranţă o lume mai bună.

Stela-Maria IVANEŞ