În campanie electorală de o mie de ani?!

Ilie CĂLIAN

Németh Zsolt, secretarul de stat din Ministerul de Externe al Ungariei, nu este la prima sa “gafă” diplomatică faţă de România. Dimpotrivă, el recidivează – şi nu este singurul oficial ungar care se amestecă în treburile interne ale României, de la ambasadorul Füzes Oszkár, la chiar primul ministru Orbán Viktor, prietenul preşedintelui Băsescu şi al lui Tökés László, şi acesta prieten cu Traian Băsescu. Incitările lor la acţiuni făţişe pentru autonomia teritorială, administrativă, politică şi culturală a maghiarofonilor din România sînt mai vechi şi nu au primit replicile cuvenite pînă alaltăieri, cînd, în şedinţă de Guvern, premierul Victor Ponta a cerut Ministerului român de Externe să pună picioru-n prag, să nu mai permită asemenea “obrăznicii” şi să avertizeze oficialităţile din Ungaria că România nu va mai întoarce şi celălalt obraz, pentru a fi scuipată în continuare de şovinii antiromâni, antitrianoniştii şi ceilalţi extremişti din Ungaria.

Am ascultat, ulterior, felurite comentarii – atît din partea unor lideri şi comentatori români, cît şi a unor lideri ai minorităţii maghiare din România, ca şi imperinenţa cu care ambasadorul Ungariei la Bucureşti ne dădea indicaţii cu privire la schimbarea Constituţiei, pentru ca România să nu se mai considere stat naţional – idee “dragă” nu doar aşa-zişilor “extremişti” maghiari de pretutindeni, dar şi o direcţie sistematică de ofensivă a tuturor forţelor politice maghiare din România, de la UDMR, la PCM şi PPMT.

Ceea ce m-a frapat la aproape toţi comentatorii români a fost spiritul împăciuitor, încercarea de a aplana conflictul – poziţie corectă, în principiu, dar sprijinită pe un argument fals: anume, că asemenea poziţii antiromâneşti s-ar datora exclusiv faptului că anumite persoane se află în campanie electorală şi ca atare, folosesc asemenea mijloace de propagandă şovină, antiromânească, hegemonistă în Bazinul Carpatic, spre a obţine voturi deopotrivă în Ungaria şi în Transilvania, printre maghiarofonii cu dublă cetăţenie. Argumentul este cu desăvîrşire fals. Ceea ce observăm este că asemenea provocări la adresa României sînt permanente, indiferent de campaniile electorale din Ungaria. De la regii şi principii unguri ai Transilvaniei, la prim-miniştrii epocii dualiste, la comunistul Béla Kun, la regentul Horthy, la comuniştii postbelici şi pînă la primul ministru de azi al Ungariei, tezele acestea au fost susţinute nu doar oficios – prin organizaţii încurajate de stăpînire -, ci şi oficial, în diferite formule. E vorba de o mie de ani, nu de o campanie electorală! De o mie de ani, în care stăpînirea Transilvaniei fie a fost o realitate, fie, de o sută de ani, a devenit un obiectiv care trebuie recucerit.

Printre cei pe care i-am urmărit cu atenţie a fost cunoscutul lider UDMR Frunda György – un om şi cult, şi abil politician, pe care primul ministru, Victor Ponta, şi l-a luat consilier pe probleme de drept. Abilul politician spunea că asemenea provocări, făcute de Budapesta (n-a folosit exact aceşti termeni), dăunează în primul rînd maghiarilor din România şi ne-a lăsat să înţelegem că aşa se explică şi o oarecare răceală în relaţiile dintre UDMR şi actualele forţe politice care guvernează Ungaria şi cărora le-ar fi mai de folos acţiunile provocatoare ale unor organizaţii extremiste maghiare din România, decît acţiunile mai temperate, gîndite pentru drum lung, cu paşi mărunţi, ale UDMR. Corect! Însă trebuie să nu ne lăsăm înşelaţi de abila “detaşare” a lui Frunda Görgy de extremiştii de la Budapesta: este vorba nu de diferenţe de conţinut, ci doar de mijloacele tactice cu care poate fi atins exact acelaşi ţel.

Iar acesta este repetat mereu de fruntaşii UDMR, inclusiv de Kelemen Hunor: renunţarea la sintagma “stat naţional” din Constituţia României, autonomie teritorială pentru secui, un alt tip de autonome – culturală, politico-administrativă ş.a. – pentru maghiarofonii din restul Transilvaniei. Pe scurt, aşa cum scriam cu aproape două decenii în urmă, obiectivul de perspectivă al Ungariei şi hungarismului nu mai este realizarea unei Ungarii Mari în plan geografic, ci a mai multor Ungarii Mici, a mai multor “autonomii” maghiare/ungare în ţările din jurul său, mai cu seamă în Transilvania, legate, apoi, prin felurite modalităţi de Ungaria Mamă – cum ar fi, de pildă în cazul României, o legătură geografico-administrativă a Secuimii autonome cu Ungaria, prin zona numită Partium, pe vremea Ungariei Mari.

Ce avem noi de făcut, în această situaţie? A ignora politica Ungariei nu se poate. A bagateliza ambiţiile hegemoniste ale acesteia în zonă este o eroare, mai ales că ar putea convinge generaţiile tinere necunoscătoare între-ale istoriei românilor şi vecinilor săi, că e vorba doar de nişte manifestări amuzante de paradă folclorico-patriotice, pe lîngă gulaş şi palinka. N-are rost, într-adevăr, nici să ne “inflamăm” supradimensionat. Pur şi simplu, trebuie să le impunem tuturor celor care atentează, în vreun fel, la suveranitatea României, să-şi vadă lungul nasului – de la preşedinţi şi prim-miniştri, la ambasadori.