În 1919-1920 s-au negociat regulile sistemului, nu pacea!

Proiectul editorial derulat de Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” în contextul aniversării a 100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial continuă astăzi cu un studiu semnat de Mihai Alexandrescu privind redefinirea sistemului internațional în cadrul Conferinței de Pace de la Paris(1919-1920).

Primul Război Mondial nu și-a încheiat operațiunile militare în Noiembrie 1918. Armistițiul de la Compiègne a fost semnat doar pentru 36 de zile, urmând să fie reînnoit, ceea ce s-a și întâmplat de patru ori până când a fost semnat Tratatul de la Versailles. Armistițiul este un act de încetare a focului, iar nu încetarea oficială a războiului. Conferința de la Paris (1919-1920) poate fi considerată o reuniune a puterilor pentru redefinirea sistemului internațional. Criza politică din fostele imperii, agravată de o criză socială și morală a societății, a oferit actorilor importanți ai momentului un răgaz oportun schimbării ordinii mondiale. Harta politică a lumii s-a modificat în 1919-1920 poate chiar mai dramatic decât se întâmplase în urmă cu aproape două secole și jumătate, când păcile din Westfalia au consacrat noile reguli de joc din sistemul internațional.

Armistițiul din Noiembrie 1918 a luat pe nepregătite statele aliate și asociate, care se pregăteau pentru posibile confruntări militare cu Puterile Centrale și în primăvara lui 1919. Președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson și-a declarat îndată dorința de a participa personal la ceea ce se aștepta a fi negocierile de pace. Premierul britanic David Lloyd George a declanșat alegeri generale pentru ca prin reconfirmarea sa în fruntea Guvernului de la Londra să își întărească mandatul la Conferința de pace ce urma să aibă loc. Răgazul celor două luni care au urmat încheierii Armistițiului a oferit și statelor din Europa Centrală șansa de a-și formula pozițiile în viitoarele negocieri și de a-și căuta aliații.

Au fost câteva săptămâni de entuziasm general în speranța că diplomația deschisă, al cărei apostol se declara Președintele Wilson, urma să așeze temeliile unei reconstrucții solide a relațiilor dintre state, în care pacea să fie scopul general. Mii de delegați s-au înghesuit pe străzile și în holurile hotelurilor din Paris în așteptarea negocierilor de pace. Presa vremii se întrecea în relatări și analize dintre cele mai docte. Experți din domenii diverse (juriști, istorici, geografi, lingviști, economiști) au fost (cu)prinși în această mare prefacere a lumii care se anunța la Paris. Chiar și conferința a întârziat să înceapă. Când Wilson a ajuns la Paris în 14 Decembrie 1918, se credea că deschiderea lucrărilor urma să aibă loc în 17 Decembrie. Cu toate acestea, alegerile parlamentare din Marea Britanie și dezbaterile parlamentare din Adunarea Națională franceză au amânat convocarea Conferinței pentru 12 Ianuarie 1919. Apoi primele runde de discuții au oferit imaginea unui joc pentru care puțini erau pregătiți să îl joace.

La cei 77 de ani ai săi, Georges Clemenceau, Președinte al Consiliului de Miniștri al Republicii Franceze, avea în memorie războiul civil american și războiul franco-prusac din 1871 pe care le-a urmărit ca tânăr reporter, participase la conferințe internaționale anterioare Marelui Război și manifesta rezerve față de atitudinea arogantă pe care a afișat-o Woodrow Wilson la venirea sa în Europa pentru a conduce el însuși delegația Statelor Unite. Flerul diplomatic al lui Clemenceau l-a determinat să intuiască în prezența lui Wilson la negocieri o oportunitate reală de a diminua din prestigiul internațional pe care acesta l-a acumulat doar transmițând mesaje şi principii de dincolo de Atlantic. Din condeiului lui Lloyd George imaginea neîncrederii liderului francez în prezența lui Wilson la Paris pare mai grăitoare: „Clemenceau îi urmărea mișcările ca un câine de pază bătrân, ținându-şi ochii pe un câine ciudat şi nepoftit care vizita curtea şi de ale cărui intenții se îndoia.”

În orice caz, trecerea de la diplomația secretă spre cea deschisă s-a realizat destul de anevoios, cu rezistență din partea vechilor diplomați însă sub presiunea crescândă a opiniei publice. Dincolo de aceasta, chiar și statele mijlocii și mici erau susținătoare ale noi căi de a face politică internațională, sperând să izbutească mai bine în promovarea propriilor interese. Unii contemporani au interpretat diplomația deschisă drept acces liber al presei la negocierile de pace, ceea ce era deja o exagerare. Premierul britanic, Lloyd George, atenționa că publicitatea deciziilor nu însemna şi publicitatea discuțiilor. De aceea, doar sesiunile plenare ale Conferinței rămâneau deschise presei, în rest, procesele verbale erau cele care transmiteau deciziile care se luau şi la nivelul Consiliilor.
Când au protestat că au fost catalogate ca având „interese limitate”, statele au fost dojenite de Georges Clemenceau care era și președintele Conferinței de la Paris:

„Bun, noi am decis, în privința Comisiilor, în același mod în care am decis să convocăm această Conferință. Nu fac niciun mister din asta – în camera alăturată se desfășoară o Conferință a Marilor Puteri. Noi am murit, noi am avut milioane de răniți şi dacă nu ar fi fost în fața noastră marea chestiune a Ligii Națiunilor, poate noi am fi fost destul de egoiști să ne consultăm între noi. Era dreptul nostru. Nu am vrut să facem acest lucru şi am convocat toate națiunile interesate. Le-am convocat, nu pentru a le impune voința noastră, nu pentru a le determina să facă ceea ce nu doresc, ci pentru a le cere ajutorul […] Ce crimă am comis? Noi am decis că, în ceea ce ne privește, vom desemna fiecare câte doi delegați la Comisia pentru Liga Națiunilor […] Este datoria mea să ghidez lucrările Conferinței pentru a obține un rezultat. Astfel, noi am decis să desemnăm câte doi delegați şi apoi – poate voi fi iertat pentru aceasta – noi am decis să vă cerem să desemnați şi dumneavoastră, în comun, cinci delegați.”

Marile puteri au reușit să fixeze regulile noului joc înainte ca toate statele să ajungă la masa negocierilor. În fața unei asemenea evidențe, statele mici și mijlocii au încercat să se adapteze noilor reguli. În cele aproape 20 de luni, cât a durat Conferința de la Paris, atât Europa cât și întregul sistem internațional și-au fixat balanțele de putere. Este de la sine înțeles că negocierile au însemnat un permanent joc de putere în care presiunea diplomatică, politică și economică, iar pe alocuri chiar și cea militară, au avut ca scop definirea pozițiilor de putere în sistemul internațional.

Bunele relații pe care România credea că le are cu Franța și Marea Britanie păreau să o îndreptățească să meargă încrezătoare la aceste negocieri. Totuși, pentru liderul francez pretențiile de stat învingător pe care guvernul de la București voia să le pună pe masa Conferinței deveneau stânjenitoare. Încetul cu încetul, delegația românească a înțeles că elementul central al Conferinței era interesul,iar nu statutul din timpul războiului. Cum altfel să își explice prezența la Conferință a unor state neutre și a unor colonii autonome care au fost invitate de către puterile cu interese generale? Dacă mai menționăm că delegațiile statelor considerate învinse nu au fost invitate la negocieri, ci doar la semnarea tratatelor, este firesc ca unii autori să considere reuniunea de la Paris ca pe un congres mondial general, nu o conferință de pace.

În centrul sistemului internațional, amicițiile au o cu totul altă semantică decât la periferia acestuia. Ajunși la Conferința de la Paris, delegația României, condusă de impunător de Ionel Brătianu, a fost inclusă în rândul Puterilor beligerante cu interese speciale, iar în cadrul negocierilor propriu-zise ea a fost integrată în două din cele șapte comisii specializate: (a) Comisia privind responsabilitatea autorilor războiului și stabilirea penalităților și (b) Comisia privind reparațiile de război. Poziția în negocieri nu părea suficient de puternică, de aceea acțiunile diplomatice pe care le-au întreprins anumiți lideri politici de la București și membri ai Casei Regale au facilitat obținerea unor acorduri care au salvat mare parte a intereselor declarate de România la sfârșitului anului 1918.

Distanța impusă de bătrânul Clemenceau față de delegația românească era cumva determinată de temperamentele conflictuale pe care le avea Ionel Brătianu și premierul francez. Deși cu o experiență politică bine conturată în țara sa, premierul român avea puține atuuri în fața liderului de la Paris. Jocurile pe care le încercase șeful guvernului de la București în plan regional nu au fost prea bine văzute la Londra și Paris, pe care doar interesele geopolitice în Răsăritul Europei le-au determinat să mențină dinamică prezența aliată în Vechiul Regat.

Simpla extindere teritorială a României nu a fost singura realitate a Conferinței de la Paris. Premierul britanic atenționase participanții la negocierile din 1919 că eliberarea unor popoare, în timpul Marelui Război, s-a făcut cu un efort financiar din partea Puterilor Aliate, însă venise timpul ca noile state să întoarcă o parte din aceste cheltuieli de război. La prima vedere, această abordare pare destul de cinică, pe de altă parte Lloyd George era vocea propriei sale națiuni, dar mai ales a interesului britanic care urma să fie angrenat în negocierile următoare. În fond, era vorba despre modul în care fiecare stat își definea puterea de negociere.

Relațiile dintre România și Franța s-au răcit pe fondul disputelor privind reparațiile de război, dar și datoriile pe care partea română le avea de achitat. Cu toate acestea, România a sesizat că Franța avea o diplomație vocală în partea dunăreană. Nimic nou în ultimele șase decenii de după 1856. Ceea ce s-a schimbat era disponibilitatea, dar și capacitatea Hexagonului de a mai acționa propriu-zis în această direcție. Sistemul de tratate pe care Take Ionescu și apoi Nicolae Titulescu l-au creat în jurul României avea rostul de a proteja interesele statului în dinamica politicii europene. Abia după 8 ani, în 1926, s-a încheiat un tratat de alianță între Franța și România, însă acesta avea o valoare politică mai mult pentru liderii de la București, căci le hrănea iluzia unei protecții occidentale.

România a primit la Conferința de la Paris și prin succesiunea tratatelor pe care le-a încheiat recunoașterea internațională a noilor sale frontiere. Dincolo de aceste obiective imediate, statutul pe care noul stat a încercat să îl obțină a fost rodul unei conjuncturi internaționale în care jocul de putere era din ce în ce mai dificil de purtat chiar de către state precum Franța și Marea Britanie. La Paris nu s-a negociat pacea, ci noul echilibru de putere la nivel mondial. Evoluția pe un asemenea eșichier nu putea fi decât riscantă. Unii dintre diplomații români au înțeles acest context, însă prea mulți oamenii politici au rămas captivi într-o narațiune eroică ce le-a afectat deciziile în mod dramatic.

Referințe:
Alexandrescu Mihai, „Organizarea cadrului de negociere la Conferința de la Paris (1919)”, în Marina Trufan și Marius Mureșan, Multiculturalism în Transilvania după Conferința de Pace de la Paris, Ed. Casa Cărții de Știință, 2019, p. 44-75.
Duțu Alesandru, România în secolul XX. Ed. Fundației România de Mâine, 2007.
Kitchins Keith, A Concise History of Romania, Cambridge University Press, 2014.
Lloyd George David, The Truth about the peace treaties, vol. I.
Papers Relating to the Foreign Relations of the United States: The Paris Peace Conference, 1919. Washington: U.S. G.P.O, 1969, vol. III.
MacMillan Margaret, Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea, Ed. Trei, 2018.
Barry John M., The Great Influenza: The Epic Story of the Deadliest Pandemic in History, Penguin, 2004.

La începutul lunii Aprilie 1919, Președintele Wilson a început să tușească, apoi febra l-a țintut în pat câteva zile. S-a dovedit apoi că el a fost afectat de gripa spaniolă care a lovit vreme de câteva luni mai multe părți ale lumii, ucigând cel puțin 20 de milioane de oameni. Unii istorici consideră că dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, Wilson ar fi rămas un negociator mai dur în fața jocurilor diplomației clasice pe care le-a purtat Clemenceau și Lloyd George. (Sursa foto: Participanți la Conferința de pace din 1919 (așezat, S-D) Premierul italian Vittorio Orlando, premierul britanic David Lloyd George, premierul francez Georges Clemenceau, președintele SUA Woodrow Wilson întâlnindu-se la Paris înainte de semnarea Tratatului de la Versailles. US Army Signal Corps/The LIFE Picture Collection—Getty Images https://time.com/5877129/1918-pandemic-white-house/)

Mihai Alexandrescu