Împreună pentru viață

„Destinul prinde formă, în momentul în care iei o decizie” (Antony Robbins)

Decizia pe care destinul m-a determinat să o iau în urmă cu trei ani a fost aceea de a face parte din proiectul „Voluntari pentru Educație”, în cadrul Institutului Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” Cluj-Napoca. Din acel moment, în mintea mea se întrepătrund un amalgam de gânduri, probleme cu întrebări la care răspunsurile sunt dificil de dat.

Multe persoane mă întreabă ce simt atunci când sunt în mijlocul copiilor care sunt internați în spital și cum e acolo. E copleșitor și imposibilitatea de a cuprinde tot este cea care mă face să nu găsesc un răspuns corect la această întrebare. În mintea și sufletul meu, o multitudine de trăiri și sentimente se amestecă împreună cu dureri și bucurii, lacrimi și zâmbete. Vocabularul limbii române, în neasemuita bogăție de cuvinte, nu a reușit să identifice cuvântul potrivit pentru a mă ajuta să definesc emoția care mă încercă atunci când sunt în preajma copiilor și aparținătorilor internați acolo.

În zorii fiecărei zile când pașii îmi sunt călăuziți pe drumul spre spital începe câte o nouă poveste cu final necunoscut. Aceste povești, din păcate, de cele mai multe ori se transformă în drame. Am asistat la drama din povestea fiecăruia. Personajele principale ale acestor povești au chipuri de îngerași epuizați din cauza tratamentelor chimice și radioactive. Am văzut copii și părinți plângând de multe ori, am văzut teama și disperarea din ochii lor, dar acest lucru este uman și dovedește neputința omului în fața sorții.

Fiecare început pentru mine este o enigmă, o necunoscută la care răspunsul nu îl aflu decât în momentul în care pășesc în fiecare salon și regăsesc copiii care se află în acele momente pe paturile spitalului. De fiecare dată inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare, neștiind ce voi găsi acolo. Fiind prima persoană care ia contact cu copiii și părinții acestora, e copleșitor, pentru că sunt om și lucrând cu suflet, inevitabil trăiesc cu ei, empatizez cu stările și emoțiile lor. Aici intervine autocontrolul și dorința mea de a lumina măcar pentru câtva timp chipul copiilor, de a le distrage atenția pentru câteva momente de la durerea și suferința lor și, cu zâmbetul pe buze, cu optimism pe chipul meu, intru în salon și discut cu copiii și părinții prezenți. Acestora le ofer ajutor, îi consiliez, încerc să-i liniștesc și să-i motivez să lupte în continuare cu încredere. Empatizez cu părinții copilașilor și le ofer posibilitatea de a se descărca de multitudinea de trăiri care îi încearcă: dezamăgire, furie, frică, tristețe, rușine…

Pansamente sufletești sunt și prezența profesorilor voluntari, oameni dedicați acestei profesii, care din dragoste infinită față de semeni se ghidează în viață după motto-ul: „Ce faci pentru tine dispare odată cu tine, ce faci pentru alții, rămâne pentru eternitate” (Albert Einstein). Profesorii voluntari sunt o alternativă naturală de tratament pentru mintea, sufletul și trupul copilașilor internați în spital. Ce înseamnă o alternativă naturală? Atunci când profesorii sunt în preajma copiilor, iar micuților li se face sete, se hidratează cu zâmbetul și privirea caldă a profesorilor. Când li se face foame simt sațietate din informația pe care profesorii le-o oferă cu căldură și dăruire.

Profesorilor voluntari le port un deosebit respect și apreciere pentru munca pe care o depun, oferindu-le necondiționat copiilor sprijin educativ și oportunitatea de a „evada”, de a discuta despre lucruri frumoase și captivante, interesante și motivante, care să-i ajute să uite pentru câteva clipe de branulă, tratament, trombocite și alte cuvinte care se regăsesc frecvent în vocabularul fiecărui copil de acolo. Conduc de fiecare dată cu drag profesorul voluntar în saloanele în care sunt internați copiii. În acele momente simt cum încăperile în care intrăm se luminează de bucuria emanată de ochișorii copilașilor. Atunci când intrăm în saloane simt prezența profesorului voluntar ca un balon uriaș de oxigen pentru copilași, un „altfel de aer”, un aer proaspăt și respirabil care nu implică tratament și analize medicale scăzute. Simt că alături de mine este un adevărat erou îmbrăcat în hainele educației, care vine să le ofere sprijin, încredere, speranță și posibilitatea de a-și continua studiile chiar dacă băncile sunt înlocuite cu paturi și măsuțe de spital.

Într-o lume a suferinței, necazurilor și neîmplinirilor voi încheia într-o notă optimistă, relatând că în cadrul IOCN am trăit și clipe de fericire deplină, în care unii îngerași curajoși au reușit să învingă crunta și nemiloasa boală. Pe acești învingători i-am reîntâlnit la analizele medicale periodice. Am revăzut copii fericiți, schimbați (abia dacă i-am recunoscut, deoarece le crescuse părul, erau roșii în obraji și vioi), care fac acum parte din lumea plină de speranță, cu aspirații și realizări, mulțumiți și recunoscători destinului.

„Sunt două feluri de a-ți trăi viața… Unul de a crede că nu există miracole, altul de a crede că totul este un miracol” (Albert Einstein).

Prof. Iulia CABA,
Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Cluj-Napoca
Coordonator activități educative în cadrul IOCN