Imposibila coabitare cu Băsescu

Ilie CĂLIAN

Situaţia politică a devenit atît de penibilă, încît mi se face greaţă chiar s-o mai comentez – dar fără asta nu se poate. Pe scurt şi într-o sinteză zoo-folclorică: Cum nu lasă maţu’ gaia, nu lasă osu’ potaia. Este evident că problema fundamentală nu este dacă referendumul pentru demiterea lui Băsescu este sau nu valid; dacă e constituţional sau nu să se impună un prag minim de participare din totalul alegătorilor – pe care nu-l au niciuna din ţările Uniunii Europene, care ni l-au impus de dragul prieteniei de partid (poate şi de alt soi) sau al unor angajamente speciale cu Băsescu; dacă listele permanente sînt corecte sau nu. Problema fundamentală este alta: atît PDL, la alegerile locale, cît şi Băsescu la referendum au înregistrat un mare eşec.

Din cei peste opt milioane de participanţi la referendum, circa 7,5 milioane au votat împotriva lui Băsescu. Nu cinci milioane, cum cerea el anterior. Nu măcar unul în plus, cum iarăşi spunea, dîndu-se “bărbat”, care nu vrea să cîştige “la masa verde”. Dar a crede în promisiunile lui Băsescu – după aproape opt ani de la prima sa campanie electorală prezidenţială – nu mai este o dovadă de naivitate, ci de adîncă prostie.

Băsecu minte cum respiră, astfel că angajamentele sale nu au nicio valoare. Insistenţa sa pentru un referendum cinstit a fost o încercare de amăgire a electoratului. Cînd şi-a dat seama – foarte tîrziu – că nu are nicio şansă să obţină un număr suficient de voturi favorabile, a-ntors-o, incitînd populaţia – în primul rînd, membrii şi susţinătorii PDL – să boicoteze referendumul. Şi a găsit şi prieteni buni care să-l susţină: Tokés Lászlo şi premierul Ungariei, Orbán Viktor. Mi-e îngrozitor să înţeleg cum se face că o serie de ardeleni – în speţă, de clujeni – au considerat că îndemnurile unor şovini antiromâni notorii, cum sînt aceştia doi, au fost considerate ca folositoare României de către oameni care se bat cu pumnu-n piept în legătură cu patriotismul lor mai vînjos decît al “miticilor”.

Aşadar, va trebui să mai aşteptăm pînă la soluţionarea acestei crize politice, manevrate cu abilitate de Băsescu. Şi abia acum vedem cît de iscusit a lucrat Stăpînul Dosarelor (stăpîn inclusiv al dosarului său de Securitate), izbutind să-şi plaseze în posturi importante, chiar dacă nu de primă vizibilitate, oameni pe care îi poate manevra cum doreşte – începînd cu cei de la Curtea Constituţională şi de la CSM şi Parchet şi sfîrşind cu te miri ce primar ori consilier local, trecînd prin mulţimea de procurori şi oameni în uniformă ori “sub acoperire”, cărora le-a dat grade şi funcţii.

Vă amintiţi de celebra duminică a alegerilor prezidenţiale din 2004, cînd, cuprins de furie, Băsescu ţipa în televizoare, gata-gata să facă apoplexie, că trebuie arestat cutare magistrat? De furia cu care ameniţa că, dacă nu-i va conveni de un ministru, cu mîna sa îl va executa?! S-a schimbat ceva de atunci pînă acum, cînd ameninţa cu închisoarea miniştri, chestori, primari?! Vă amintiţi cum, săptămîna trecută, cu o neînchipuită neruşinare, spunea că “Aveţi obligaţia să faceţi un exerciţiu – un exerciţiu pe care vi-l cere preşedintele ales” – anume, de a nu mai urmări un post de televiziune? Pe baza cărei prevederi constituţionale îşi poate permite cineva să spună că eu, cetăţean liber al României, am “obligaţia” să fac  ce-mi cere cineva – acel cineva încălcînd Constituţia şi legile?!

Problema lui Băsescu este simplă: omul acesta nici nu este capabil să înţeleagă că încalcă legile. Pentru el, singura lege este voinţa lui, pe care vrea s-o impună tuturor. Modelul său de conducător, regele Carol al II-lea, nu doar că era mai cult şi mai educat, dar şi mai inteligent: atunci cînd a constatat că e atît de urît de toată clasa politică şi de “poporul său”, a abdicat. Nu era vorba de o “demisie de onoare”: abdicarea sa a fost o decizie a inteligenţei, care i-a înfrînt orgoliul. Demisia lui Băsescu nu poate avea loc – nu pentru că Băsescu nu ştie ce este aceea “onoare”, ci pentru că nu are destulă inteligenţă.

Într-o atare situaţie, a mai vorbi de “coabitarea” politică a lui Băsescu, cu alt guvern decît “al său” şi cu un parlament care-şi îndeplineşte misiunea, este pierdere de vreme: Băsescu nu poate “coabita” decît cu sine însuşi. (Evident, nici cu pedeliştii nu coabitează – îi sînt doar supuşi.)