Ilderim Rebreanu, Spectre în labirintul uitării. Romanul familiei Rebreanu

Ilderim Rebreanu este la ora de faţă singurul descendent în viaţă al familiei Rebreanu, cea care ni l-a dat pe marele romancier Liviu Rebreanu. Este fiul fratelui său mai mic, Tiberiu Rebreanu, cel care a locuit multă vreme la Cluj, unde la început a fost ziarist la „Tribuna” lui Agârbiceanu, apoi, în anii din urmă, „documentarist” la Secţia de Istorie Literară a Academiei. Pensionîndu-se, a plecat la Bogdana, sat lîngă Alexandria, unde soţia lui avea o casă şi unde s-a stabilit şi fiul său, Ilderim. De curînd am primit prin poştă de la acesta un pachet voluminos, constînd din patru volume, cuprinzînd „Romanul familiei Rebreanu”, aşa cum l-a conceput şi scris unicul membru în viaţă al familiei. Cu o documentaţie extrem de bogată, venită pe canale diferite, el fixează biografiile acestora pe ecranul vremii, oferindu-ne şi cîteva repere generale, surprinse într-un fel de cronologie de evenimente intitulată „Oglinda lumii”, completate cu scurtele biografii şi „pseudoportrete” ale oamenilor cu care aceştia au venit în contact, iar mai tîrziu, după intrarea ţării în orbita comunistă, şi prin secvenţe de tip „Pleava roşie”, în care a rememorat abuzurile regimului. Întreprinderea dată la iveală de ambiţiosul vlăstar rebrenian se află la întretăierea dintre biografia romanţată, construcţia ficţională şi reconstrucţia documentară, avînd ingrediente de toate felurile. Predomină însă trimiterea la document, începînd cu jurnalul lui Rebreanu, dat la iveală de Niculae Gheran, şi, în general, la opera tipărită a acestuia. Desigur, autorul fixează începuturile serialului său cu prezentarea biografiilor părinţilor lui Liviu Rebreanu, Vasile Rebreanu învăţător din Chiuza, şi Ludovica Diugan, casnică, tot de acolo, prezentîndu-ne, pe etape, scene din viaţa copiilor acestora: Liviu, Emil, Miţi, Iulius şi Tiberiu. Volumul al doilea reia povestea protagoniştilor familiei şi o duce pînă al Primul Război Mondial, etapă care implică viaţa lui Vasile Rebreanu, a lui Liviu, Iulius, Livia, Emil, Miţi, Ghilu, Luţu, Tiberiu, cu referiri la cîţiva mari actori, dar şi la cîteva personalităţi din viaţa literară, aşa cum apar ele în lumina jurnalului romancierului (I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Davila, Ioan Slavici, Al. Macedonski, Ion Agârbiceanu, T. Arghezi). Cu volumul al treilea intrăm în etapa interbelică şi autorul reconstituie momente din viaţa Ludovicăi, a lui Liviu, Fanny, Iulius, Ovidiu Hulea (soţul Liviei), Procopie Strat (soţul lui Miţi), a Puiei şi a lui Tiberiu, precum şi oamenii mai importanţi cu care Liviu ajunge în contact, prin funcţia de la Cultura Poporului, ca director al Teatrului Naţional şi în alte funcţii oficiale, precum aceea de conducător de reviste. Îşi fac acum loc în jurnal oameni de prim rang ai României, precum Carol al II-lea, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Vaida-Voevod, Armand Călinescu, N. Titulescu, I.G. Duca. C. Argetoianu, Ion Antonescu, Radu R. Rosetti ş.a. Volumul al patrulea încheie viaţa Ludovicăi şi a altor cîtorva eroi, inclusiv a lui Liviu, ajuns acum la Academia Română. Alte relaţii ale romancierului cu viaţa literară ne aduc în scenă personalităţi ca Tudor Vianu, Aron Cotruş, Mihail Sebastian, Lucian Blaga, Emanoil Bucuţa, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Eugen Ionescu, Ion Petrovici, Sextil Puşcariu, Dimitrie Gusti, C. Rădulescu-Motru, foarte prezenţi în notaţiile lui Liviu. Ochii prin care priveşte lumea aceasta autorul sînt „ochii” lui Liviu, dar nu peste tot, deoarece în relaţiile inter-familiale, Ilderim e foarte critic la adresa „fratelui mai mare” care şi-a neglijat de foarte multe ori responsabilităţile faţă de ceilalţi. Dacă faţă de Liviu, autorul e doar critic, faţă de soţia acestuia, Fanny, autorul e de-a dreptul caricatural, o scenă memorabilă fiind aceea în care Tiţa-Floriţa ajunge la Bucureşti şi e primită de Fanny în casă. Nu mai puţin favorabilă este imaginea pe care autorul ne-o livrează faţă de fiica acestuia, Puia, considerată da familie drept „Bastarda” şi Harpagoana, şi al cărei comportament restrictiv faţă de familie va duce la procesul pe care Tiberiu i l-a intentat, spre a beneficia şi el de pe urma drepturilor de autor ale fratelui. Desigur că procesul a fost pierdut, romancierul recunoscînd-o încă de la căsătorie pe Puia drept fiica sa. Ne putem întreba în final dacă „romanul ” acesta nu se vrea o răfuială postumă cu Liviu şi familia sa, un fel de testament lăsat cu limbă de moarte de tatăl său, cel care a avut cel mai mult de suferit de pe urma „ingratitudinii” fratelui mai mare. Stau mărturie şi numeroasele sale scrisori, reproduse în carte, în care Tiberiu, trăind destul de strîmtorat ca ziarist la Cluj, îl roagă mereu pe Liviu să-l aranjeze undeva într-un loc mai călduţ. Se pare că Liviu n-a reuşit această performanţă şi s-a stins din viaţă fără să-şi fi dat mai multă silinţă pentru restul fraţilor şi surorilor. Ilderim a moştenit această meteahnă de la tatăl său, care a murit neconsolat, ducînd cu el în lumea de dincolo acest mare „of”. Romanul vieţii familiei Rebreanu pe care-l scrie fiul său, Ilderim Rebreanu, este, în ultimă instanţă, o continuare în actualitate a procesului pe care Tiberiu l-a purtat cu Puia în numele familiei, o revanşă postumă pe care familia Rebreanu o ia asupra celui care a nemurit numele Rebrenilor şi l-a dus în eternitate. Opera lui trăieşte dincolo de aceste scene abulice de ingratitudine şi va trăi multă vreme în memoria culturală a naţiei din care a ieşit.

Mircea POPA