Icoana de la Nicula – o „reparare” inedită din anul 1934

Anul acesta se împlinesc trei sferturi de veac de la faimoasa ascundere a Sfintei Icoane a Maicii Domnului de la Nicula, prin zidirea ei în fereastra casei lui Vasile Chezan din Lunca Bonțului, pentru a o feri de prigoana comunistă, după instalarea oficială a acestora la cârma țării.

De curând, istoria acestei sfinte comori a Mănăstirii Nicula și a neamului românesc s-a îmbogățit cu o nouă și inedită informație, care pe cât de lapidară, pe atât de valoroasă… Astfel, în registrele mănăstirii păstrate la Arhivele Naționale ale Direcției Județene Cluj, se află o însemnare obișnuită pentru un registru de evidență contabilă, prin care se justifica cheltuirea a „218 lei, spese de deplasare… pentru a duce S[fânta] Icoană la Cluj” unde urma a fi „reparată de pictorul Havas”, o reparare ce „a costat 2000 lei”. O informație pe cât de simplă și succintă, pe atât extraordinară, deoarece ne aduce în prim-plan, prin ineditul raportării ei, două indicii extrem de valoroase: în primul rând, intervenția de „reparare ce a costat 2000 lei” – în iulie 1934 și în al doilea rând, numele celui ce a avut onoarea de a face aceasta – „pictorul Havas de la Cluj”.

Faptul că a fost „reparată” în acel iulie 1934 (Ziuariul de precepte si erogate a Mănăstirei de la Nicula începând de la anul 1922 luna Noembrie – 1936 Septembrie, în Registrul nr. 454, pg.28) certifică faptul că putem afirma fără teama de a greși, că această intervenție de „reparare”, este, dacă nu singura, cel puțin indubitabil ultima, pe care a avut-o Sfânta Icoană înainte de ascunderea ei în 1948 și până la descoperirea acesteia, în 1962 [după alții 1964] și cu atât mai mult, până la intervenția din octombrie 1989, când Sfânta Icoană a intrat în laboratorul de restaurare al Muzeului de Istorie din Cluj-Napoca, în vederea unei intervenții de restaurare profesionistă.

Privitor însă la pictorul care a făcut intervenția – „Havas de la Cluj”, urmarea acestei senzaționale revelații a fost demersul firesc de „descoperire” a artistului căruia i‑a fost încredințată această acțiune de intervenție, o direcție de cercetare ce s‑a dovedit extrem de dificilă, în lipsa materialelor documentare și mai ales a informațiilor legate de identitatea și activitatea acestuia chiar în mediile istorice și artistice. După o cercetare asiduă, l-am identificat ca fiind caracterizat în epocă, de însăși colegii săi, ca un „pictor ecleziastic priceput” (Új Erdély [Noua Transilvanie], Kolozsvár , nr. 2/26 ian. 1918, p. 31). Numele lui este Havas Béla Antal, și această reparare a Sfintei Icoane făcătoare de minuni se constituie în cartea de vizită a recunoașterii talentului său artistic, dar în aceeași măsură și recunoașterea influenței acestuia printre tovarășii săi de breaslă și cu atât mai mult, în mediul artistic clujean.

Unul dintre elevii lui Hollósy de la München, maestrul care a înființat celebra Colonie de pictură de la Baia Mare, este amintit ca fiind liderul școlii Holiósy și proclamat „cel mai bun portretist din Transilvania” (în Erdélyi Szemle, [Revista Transilvania] din 15 feb. 1920). În ziarul Patria, din 19 februarie 1920 (Anul II, nr.35, 19 februarie 1920, Cluj, p.2) pictorul este caracterizat ca fiind „un artist cu o cultură aleasă câștigată în străinătate, inițiat îndeosebi în arta iconoclastică [cu sensul de domeniu specializat în icoane]…, arătându-se mai departe că încă înainte de război a pictat mai multe biserici românești gr. orientale [ortodoxe n.a.] într‑un stil admirabil”. Deci, acest pictor, care s-a ocupat la stăruința călugărilor niculeni uniți [greco-catolici], de „repararea Sfintei Icoane” în iulie 1934, fără să aflăm exact în ce consta această „reparare”, se bucura de un statut și o apreciere specială dacă s-a bucurat de onoranta încredere a acestora, mai ales ținând cont de imensa șansă unică în viața unui artist, dar și de imensa celebritate a Sfintei Icoane și o cinste la fel de unică dacă ne gândim că alegerea implica o foarte mare responsabilitate, în primul rând cultică, dar și artistică, în contextul în care era vorba de însăși simbolul Mănăstirii de două veacuri și jumătate, dar și al credinței populare din tot Ardealul și de dincolo de el.

Artistul a trăit și și-a desfășurat activitatea aproape două treimi din viață la Cluj, din cei 76 de ani (1871-1947) și și-a aflat locul de odihnă veșnică în Cimitirul Central al Clujului, într-un loc greu, dar nu imposibil de descoperit. Rămas în locul său de odihnă într-un anonimat aproape perfect, așa cum a rămas până acum și întâlnirea acestuia cu Sfânta Icoană, face ca această inedită descoperire, a intervenției sale asupra miraculoasei Icoane, să-l scoată din negura uitării și să-l readucă în fața posterității, în adevărata sa imagine de artist „pictor ecleziastic priceput” „inițiat îndeosebi în arta iconoclastică”, ce a făcut față cu cinste provocării de a-și aduce, în felu-i specific, prinosul său de recunoștință la cinstirea acestei sfinte relicve a Ortodoxiei românești.

Așadar, Icoana miraculoasă de la Nicula a avut parte de un tratament special și specializat pentru reîntoarcerea și reintrarea sa în condiții optime, în circuitul închinării pelerinilor la marea Sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, din anul 1934.

Prof. Nica HENOREL