Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după Cuvântul Tău! (Luca 1,38)

Biserica a sărbătorit, la 25 martie, misterul, taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a Cuvântului veșnic, în sânul Preacuratei Fecioare Maria, mister prin care Cerul se coboară pe pământ, „Dumnezeu se face om, pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu” (Sfântul Augustin). Este evenimentul hotărâtor care schimbă cursul vieții omenești și împarte istoria: înainte de Hristos și după Hristos.

În anul 747 de la întemeierea Romei, într-un neînsemnat orășel din Palestina, Nazaretul Galileei, un mesager al Cerului, îngerul Gavril, a fost trimis la umila Fecioară Maria ca să-i aducă ei și, prin ea, omenirii, vestea cea bună a întrupării lui Dumnezeu în sânul ei. Îngerul o salută: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei”. Acest neobișnuit salut din partea unui sol al Cerului o sperie pe tânăra Fecioară. Îngerul o liniștește: „Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu”. „Și – continuă îngerul – vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Isus”, adică Mântuitorul, Mesia. „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” – întreabă Maria. „Spiritul Sfânt se va coborî asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta și sfântul ce se va naște din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu”, îi răspunde Îngerul Gavril (cf. Lc 28-35).

Încredințată, prin acest dialog, că printr-un har unic al lui Dumnezeu era aleasă să fie Mama Mântuitorului, Maria a primit cu adâncă smerenie această demnitate, zicând: „Iată roaba Domnului; fie mie după Cuvântul Tău!”, devenind, astfel, Mama lui Dumnezeu și Mama neamului omenesc. Astfel, Cel nemărginit, Cel veșnic, Cel atotputernic devine mărginit, vremelnic, supus schimbării, lipsurilor, suferințelor și morții: întru totul asemenea nouă, afară de păcat. El și-a ales, din veci, acest colț de rai: ființa preacurată a Preasfintei Fecioare Maria.

Maternitatea divină i-a atras Mariei un alt privilegiu unic: fecioria înainte de naștere, în naștere și după naștere. Din punct de vedere natural pare a fi o imposibilitate. Dar Profetul Isaia spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Is 7,14).

Zămislirea fără prihană strămoșească, adormirea și înălțarea cu trupul la cer, nevinovăția și fecioria perpetuă formează cununa de nestemate ce aureolează fruntea Fecioarei-Mame, pe care Dumnezeu astfel a pregătit-o, pentru ca ea să pășească în lume ca să o sfințească, să o îndumnezeiască și să o mântuiască. De aceea Biserica, în cântările liturgice nu încetează să-i preamărească sfințenia, numind-o pe Maria: „mai venerată decât Heruvimii și mai mărită, fără de asemănare decât Serafimii”; „mai sfântă decât îngerii” și „mai curată decât soarele” (Sfântul Ioan Damaschinul), „mai presus decât toată sfințenia”; „mai sfântă decât toate făpturile”; „singura preacurată și cu totul nepătată”.

Astfel s-a împlinit profeția pe care însăși Preacurata a făcut-o despre sine în imnul „Magnificat” (Lc 1,46-55): „Sufletul meu mărește pe Domnul (…) pentru că a privit spre smerenia servitoarei Sale: căci iată de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Cu toate darurile extraordinare cu care Dumnezeu a împodobit sufletul Preasfintei Fecioare pentru a fi vrednică de El, Fiul Său nu s-ar fi întrupat în sânul ei și, prin urmare nu ne-ar fi mântuit, dacă umila Fecioară nu și-ar fi dat consimțământul, spunând: „Fie mie după cuvântul tău”. Și acel „fie” nu l-a rostit doar verbal, ci și prin fapte, neîncetat, în toată viața ei s-a conformat voinței lui Dumnezeu, acceptând toate lipsurile și durerile ei de mamă, până la actul final de pe Calvar.

Voința ei a fost una cu voia Tatălui ceresc. Iar dacă numai prin acceptarea voinței lui Dumnezeu, Cuvântul veșnic a putut lua trup în Maria, tot astfel numai printr-o continuă unire a noastră în gânduri, vorbe și fapte, cu voința divină, Isus Hristos Se va putea întrupa în mod spiritual în noi. El a venit să pătrundă firea noastră, s-o transforme, s-o divinizeze, altoindu-ne pe noi, mlădițele sălbatice, în trunchiul Său nobil, divin. Această altoire și divinizare începe prin credință și se desăvârșește prin iubire, care face din voința lui Isus, voința noastră. „De Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și la El vom veni și locaș la El vom face” (Ioan 14,23).

Așadar, asemenea Mariei, dacă nu doar în bucurii, ci și în încercări Îl vom vedea pe Dumnezeu și ne vom lăsa conduși de El, atunci și în noi Se va întrupa Hristos, mistic, real ca în Maria. Asemenea Mariei, să-L primim pe Isus cu generozitate în întreaga noastră ființă, făcând din voința Lui, voința noastră, sensul vieții noastre, în bucurii și în dureri, rostind, în viață și în clipa morții: „Iată robul Tău, fie mie după Cuvântul Tău!”.

Pr. G.N.