Hristos nu este o carte prăfuită pe un raft

Speranța noastră în veșnicie nu este utopică. Nu o vom pierde, indiferent de circumstanțe. Vom accepta versiunea Lui, nu amăgirea noastră continuă. Realitatea este mult mai cuprinzătoare decât noi. Atitudinea potrivită este smerenia. Dublată de generozitate. Triplată de uimire. 

Întruparea lui Hristos este evenimentul central al istoriei omenirii, izvorul speranței noastre. Aceasta este marea minune: Dumnezeu S-a făcut om. Dumnezeu coboară pentru a reurca. El vine jos în timp și spațiu, în umanitate, ca să reurce și să înalțe cu Sine întreaga omenire ruinată. Ca un scufundător care salvează pe cei înecați. Lucifer nu va triumfa. Hristos este prompt, nu ezită să ne salveze.

Hristos înviat nu este vreo nălucă din șeol, ci Biruitorul de neînvins. Fără înviere, adevărul nu ar fi fost complet, nici speranța îndreptățită. Bunătatea divină ne promite o veșnicie fără durere. Capcană: gândul că suntem îndeajuns de smeriți. Când nu putem nimic, Hristos poate totul. Toate infirmitățile noastre – indiferent care sunt acestea – sunt doar ocazii pentru ca Hristos să lucreze în noi. A avea speranță înseamnă a experimenta binecuvântarea lui Hristos la fiecare pas. Indiferent cât de tare ne-am îndepărtat de casa părintească, încă putem spera la împăcare. Nimeni nu poate opri ceea ce Hristos face salvator în viețile noastre. Fără speranța în Hristos, totul ar fi lipsit de sens.

Speranța superficială este vulnerabilă. Dumnezeu este vrednic de crezare și putem spera în făgăduințele Lui. Speranța poate crește și se întărește pe măsură ce crește. Dumnezeu ne-a creat în așa mod, încât tânjim după El și ne străduim să Îl găsim. Speranța înseamnă să faci primul pas, chiar dacă nu vezi toată scara. Să ai încredere că bătălia decisivă s-a dat deja.

Creștinismul nu va fi niciodată expirat. Chiar dacă nu vom avea succes lumesc și vom fi etichetați drept ratați, suntem de folos lui Dumnezeu. Sperăm pentru că Hristos nu a rămas în moarte. Sperăm pentru că Hristos este Dumnezeu. Hristos nu e o carte prăfuită pe raft, pe care o citim când avem chef. Mai înainte ca noi să Îl căutăm, El ne caută, ne cercetează, ne mângâie. Dificultatea de a spera în iertarea Lui se datorează vinovăției noastre, lipsei de pocăință.

Nu urcăm munții ca lumea să ne vadă. Urcăm munții ca noi să vedem lumea. Lungimea drumului nu ne sperie, nici oboseala acumulată. Dumnezeu ne vorbește, ne încurajează, asta schimbă totul. Avem încredere în următorul capitol din viețile noastre, pentru că îi cunoaștem Autorul.

Umblarea pe calea Duhului – chiar dacă este vorba despre un parcurs personal – este un eveniment comunitar. Experiem Duhul în relație cu Dumnezeu și cu alți oameni ca noi. Primim Duhul prin Biserică, ceea ce reprezintă o continuitate cu alții, care au trăit înaintea noastră.

Să recunoaștem clar și răspicat: Duhul este prezent pretutindeni, pătrunde totul, rămâne în veci. Solidaritatea comunității creștine este inseparabilă de puterea Duhului, care îi unește pe toți cu Dumnezeu. Se spune că în Africa credința începe cu un strigăt de bucurie, iar în America Latină cu un strigăt de disperare. Liturghia poate fi numită experiență a Duhului. Din cauza neglijenței, pentru mulți Duhul este doar Marele Necunoscut.

Duhul ne inspiră laudele noastre către Dumnezeu. Duhul ne adună laolaltă când suntem despărțiți. Duhul este puterea lui Dumnezeu activă în creație, istorie și personalitate. Duhul nu vine ca să trăiască în noi superficial sau inconsistent, ci permanent și în adâncurile noastre cele mai profunde.

Biserica este biruitoare. Este plină de Duh Sfânt. Este motivată de cer. Este călăuzită de Dumnezeu. Îndepărtează pedeapsa și aduce binecuvântarea. Este îndrăgostită de Mirele ei. Este adăpostul celor lipsiți de putere. Cine caută, are unde găsi.

Omul a fost copleșit de faptul că are nevoie de Biserică, că de unul singur nu poate găsi acea fericire care să aibă capacitatea de a trece dincolo de momentan. Omul tânjește după veșnicie, dar nu o poate găsi singur. Biserica nu se ocupă de mofturi mărunte, ci răspunde dorinței de a umple cu sens golul din noi.

Să nu cădem exact în idolatria pe care trebuie să o demolăm. Nu trebuie să atragem sau să cucerim pe nimeni, ci să dezvăluim slava Lui. Să încetăm să presupunem că Dumnezeu se implică și să începem să chemăm implicarea Lui. Salvarea vine de la Dumnezeu, așa cum muzica vine de la un artist, și în ambele cazuri există un instrument. În cazul Bisericii, acesta este Crucea.

Duhul Sfânt venind, revarsă peste Biserică toate harismele dumnezeiești. Inclusiv puterea de a se întări împotriva dușmanilor, de a rămâne în veci nebiruită și nevătămată. În Biserică avem totul: adăpost, hrană, muzică, comunitate, iubire, salvare, prezență divină. Nu există dar mai mare decât acesta!

Pr. Dan-Marius Matei