Hrana noastră cea de toate zilele

RADU VIDA

Ar trebui să vedeţi o fermă agricolă, din Danemarca, să zicem.  Una mică, de 50 hectare, pe care se cultivă cîteva soiuri. Toată lumea e specializată, concurenţa este… planificată, iar munca se ridică la cele mai înalte standarde tehnologice. Curat, natural (pe cît se poate) şi eficient. Adică, acest gen de activitate aduce fermierului şi familiei sale profit.

Nici noi nu stăm rău în această privinţă şi, cu mîna pe inimă, putem spune că sîntem capabili să producem suficient, încît să hrănim 20 de milioane de guri. Şi încă ceva. Că şi exportul îşi are o noimă. Ca şi cîştigul, desigur.

Numai că, şi în acest domeniu, politicul îşi vîră coada şi, în loc să îmbunătăţească treburile, împute locul. În primul rînd, e vorba despre limitarea suprafeţelor agricole deţinute. Cică nu va mai fi voie să achiziţionezi decît 100 de hectare (?!?).  Sigur că lumea va recurge la şmecherii, evident că va… umbla şpaga şi mai abitir decît pînă acum. Apoi, se cere pregătire agricolă. Pentru ce? Nu cred că arbitrul Porumboiu (54.000 ha)  sau energeticianul Ioan Nicolae au trecut pe la Agronomie. Şi nici nu-i treaba lor.Sînt oameni de afaceri! Care şi-au investit banii în terenuri agricole. Şi, credeţi-mă, nu sînt mulţi ca ei. Ioan Nicolae ( 55.000 ha), sau  Culiţă Tîrîţă, ca să nu mai vorbim de Jihad el Khalil şi contele austriac Andreas von Bardean. Sigur, au venit, de peste mări şi ţări, tot felul de tipi. Şi au cumpărat.  Da: e îmbucurător faptul că toţi deţinătorii de terenuri agricole, trebuie să facă dovadă că lucrează pămîntul. Nu ei, desigur, ci oamenii pe care-i angajează. Patronii, întreprinzătorii, trebuie să fie doar buni gospodari, să ţină la banul şi investiţia lor, să fie eficienţi şi să-i pună pe alţii să lucreze. Cinstit. Cu spor. Şi cu toată responsabilitatea. Pentru că, într-un fel, pămîntul ţării nu-i chiar al lor. Chiar dacă, în acte, e proprietate particulară. Dincolo de contracte şi acte juridice, pămîntul, oricui i-ar aparţine, e garanţia noastră că, şi de acum încolo, vom avea ce mînca.

Oricum, pierdem foarte mult din… neactivitatea economică agrară. Multe pămînturi arabile au fost părăsite. Altele sînt ţinute de… păcăleală, pentru tot felul de venituri (ciupeli îmbîrligate, de la agenţii agricole în directă legătură cu fondurile europene). O mînă spală pe alta. Circulă ciubucul, funcţionează minciuna, tăinuirea etc.

Sigur, putem să ne bucurăm că nu sîntem singurii. Un raport ONU arată  că doar la capitolul „cereale”  se pierd anual 1,3 miliarde de tone. În traducere liberă: 750.000.000 dolari. Pe de altă parte, spune secretarul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură FAO, Jose Groziano da Silva, că 870 de milioane de persoane suferă zilnic de foame. Sigur, nu creşterea producţiei mondiale este soluţia pentru ca asemenea grozăvii să nu se mai întîmple. Iar cultivarea „fiecărei parcele de pămînt” nu este decît un slogan electoral. Agricultura are nevoie de oameni, investitori care să se dedice acestei forme de manifestare economică. Şi mai are nevoie de sprijin. De la noi, toţi. Asta, pentru că rigorile economiei de piaţă cer sacrificii şi de o parte şi de alta a baricadei. Şi nu sînt doar fermierii cei care cîştigă. Ci sîntem şi noi, miliarde de oameni, care mănîncă. Din acest motiv, statele se implică în coordonarea întregii activităţi productive care asigură hrana populaţiei. Atîta doar că trebuie avuţi în vedere toţi factorii care concură la buna desfăşurare a acestei activităţi. Şi, mai ales, e nevoie de ştiinţă agricolă, nu la nivelul proprietarului de pămînturi, ci la cei din ministere, agenţii, direcţii agricole. Cei care, de bună credinţă, trebuie să diriguiască vasul hranei populaţiei printre toate icebergurile iscate pe marele ocean al intereselor, disipate pe te miri unde.