Heraldica vremilor

RADU VIDA

E o reală suspendare în timp. Sărbătoarea, celebrarea evenimentelor de însemnătate crucială, e ca o ciudată pasăre. Călătoare, desigur, pentru că nimic nu stă pe loc. Statornică, totuşi, pentru că, iată, plecările au ca numitor comun întoarcerile. Întinerind mereu sîngele neamurilor.

Mă gîndeam că postul este cel care deschide aripile şi dă sens gîndului curat. Eliberat de tot şi de toate. Iar sărbătoarea Paştelui are acea însuşire rară de a nu se risipi în detalii. A! E drept că ne supără ba una, ba alta. Comerţul, bunăoară, este de o agresivitate făţişă. Se vinde şi se cumpără tot. Idei, bunuri materiale şi spirituale, fiinţe adevărate şi iluzorii… Dar există în această goană după cîştig un ceva, de o fermecătoare tiranie. În tot acest avatar, ne bucurăm. De Florii am văzut chipuri senine, aşezate la cozi interminabile. Bisericile au devenit neîncăpătoare, iar crengile de salcie sfinţite au îmbujorat suflete. E drept că Vinerea Mare aduce nori negri din depărtate milenii. Atunci s-a murit pentru un scop nobil. Atunci, Înălţarea a reaprins speranţa. Iluzie reconfortantă, chiar dacă nu-i nimic altceva decît iluzie. Repet: eu, spectatorul, uit pentru o clipă tot ceea ce-i lumesc. Mă doare altceva decît dispariţia pădurilor din Vlăhiţa, Valea Bîrgăului, Camenea sau Gheorghieni, acolo unde defrişările au adus pagube de nerecuperat, dar şi cîştiguri de miliarde de euro pentru conaţionali iliciţi. E reconfortant să ne bucurăm, să avem pregătit pentru fiecare dintre noi un zîmbet purificator. Asta, pentru că e groaznic că, şi în această minivacanţă, poliţişti români trebuie să supravegheze comportamentul românilor, aflaţi la desfătare în localităţi montane şi Nisipurile de Aur din Bulgaria. Un pahar de vin şi un ou roşu vor disimula şi marea alunecare a europenilor spre scepticismul în traiul comun pe Continent. Uităm şi de suferinţa celor ce, sub spasm de cifre înfricoşătoare, şi-au pierdut speranţa. Sînt milioane de oameni care nu au un loc de muncă, care trăiesc ca vai de ei, doar pentru a săvîrşi marea şi ciudata zvîcnire a vieţii (momentul acela unic al Universului, de mişcare metafizică, aflat în repaus, altfel). Nici că ne amintim de cei 6,7%, rata şomajului de la noi (sau 666.000). Şomeri înregistraţi, ce ascund, în spatele impersonale ale statisticilor, drame. Chiar aici, din mult clujeana noastră urbe, se ridică voci care cer să-i ajutăm pe semenii aflaţi în dificultate. De acord. Dar nu Sărbătorile pascale oferă soluţia. Ecoul suferinţelor se aude din îndepărtata Spanie sau Grecie şi se loveşte de ogivele din Cipru, Moldova sau România. Şi nu-i degeaba şirul întrebărilor: Trupul acesta, trupul acela…/ Care e trupul adevărat?/ şi / Cîte adevăruri există?

Semnele vin şi pleacă. Răul ciuguleşte sămînţa binelui şi devorează, odată cu cele păsări călătoare, amurgurile cele mai romantice. Există însă soluţii! Una dintre ele ne-a oferit-o marele Balzac: „Cu cît judeci mai mult, cu atît iubeşti mai puţin”. Şi Mîntuitorul vorbeşte despre Iubire. Iar semnele vremilor nu exclud, ci, dimpotrivă încurajează tot ceea ce-i mai frumos în noi. Un om care a fost convins împotriva voinţei sale nu este niciodată convins, spunea cineva. Şi a avut dreptate. Dar iubirea nu are nevoie de oratori. Pînă şi manipulatorii se lasă pradă iubirii. Aşa că profitul mare al acestor zile e simplu: să nu pierdem nimic din ce ne oferă nici zorile, nici amurgul unui Paşte fericit.

Şi să ne bucurăm!