Hassan Rohani, un cerber al energeticii nucleare iraniene, devenit “cantor” al coexistenţei paşnice

Le Figaro

În urmă cu zece ani, actualul preşedinte iranian a fost împuternicit să negocieze cu Occidentul pe marginea problemei nucleare iraniene. La acea dată, Hassan Rohani fusese de acord cu o suspendare a programului nuclear iranian, care a fost reluat doi ani mai tîrziu.

La 21 octombrie 2003, troica miniştrilor de externe francez, britanic şi german – pe atunci Dominique de Villepin, Jack Straw şi Joschka Fisher – a debarcat la Teheran pentru a încerca imposibilul: să obţină o îngheţare a activităţilor nucleare iraniene şi să atenţioneze în legătură cu un atac aerian american împotriva infrastructurilor iraniene. În faţa lui Villepin şi a omologilor săi britanic şi german a apărut atunci secretarul Consiliului Suprem de securitate naţională al Iranului, un cleric şiit pe atunci în vîrstă de 54 de ani, pe nume Hassan Rohani. Negocierile au durat toată noaptea. În zori, emisarii Uniunii Europene (UE), cu feţele trase, au putut să agite un acord smuls după lupte aprige: regimul şiit consimte să-şi îngheţe activităţile neautorizate de Tratatul de neproliferare şi să permită inspecţiile “întărite şi inopinate”, cu titlu de protocol adiţional al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA).

Un deceniu s-a scurs de atunci şi iranienii au reluat îmbogăţirea uraniului în ritm susţinut, au rupt în 2005 protocolul adiţional al AIEA, pe care oricum nu l-au ratificat niciodată, şi insistă asupra “dreptului lor legitim” de a stăpîni ciclul nuclear, refuzînd orice ofertă comercială care le este prezentată de o democraţie europeană conştientă de limitele sale.

Era, oare, Rohani sincer faţă de troica europeană, în 2003? Opiniile experţilor sînt împărţite. Iranienii doreau, probabil, să cîştige timp, pentru a depăşi dificultăţile apărute la punerea în funcţiune a unei noi generaţii de centrifuge. Să testeze voinţa occidentalilor, în speranţa ridicării, în cele din urmă, a sancţiunilor economice care apasă economia iraniană din 1980. Un singur lucru nu poate fi contestat: în 2003, ca şi în 2013, acesta pare a fi unicul obiectiv adevărat al diplomaţiei lui Rohani, devenit preşedinte al Iranului şi aflat în continuare în umbra tutelară a lui Ali Khamenei. “Ei nu visează decît să se reintegreze în rîndul marilor naţiuni. Chiar dacă ei ascund acest lucru, este evident. Acesta este probabil punctul slab al cuirasei lor: orgoliul lor incredibil”, declara, la acea dată, un diplomat francez.

Dulce iluzie, stinsă repede: nu va exista o normalizare a relaţiilor diplomatice. America lui George W.Bush nu a avut niciodată intenţia de a trece Rubiconul: în februarie 2004, Bush a trasat o linie roşie între “haves” şi “have-nots”, membrii clubului nuclear şi ceilalţi. Iranului nu i-a convenit deloc acest lucru. Drept replică, Hassan Rohani, redutabil “vînzător de covoare” – potrivit expresiei unui diplomat francez exasperat, dar admirativ – rămîne concentrat pe esenţial: să cîştige timp pentru inginerii nucleari, indiferent de scopul lor final.

De la 164 de centrifuge mai degrabă “rustice”, Iranul a ajuns la mai multe mii de tip nou, înaintînd încet spre obiectivul revendicat de 50.000 de centrifuge operaţionale, pentru a dispune la termen de suficientă materie fisionabilă, în scopul deciderii modului de utilizare finală a acesteia: civil sau nuclear.

Revenit în prim plan după ce a fost învins, în 2005, de ultraradicalul Mahmoud Ahmadinejad, Rohani prezintă un discurs extrem de asemănător celui ţinut deja în timpul nopţilor albe de la Teheran: cuvinte mieroase, pe care nu le înghit nici experţii în domeniul nuclear, nici diplomaţii care s-au săturat de subtilităţile persane: “jocul de-a proştii” continuă. Iar căile Iranului, la fel ca intenţiile lui Rohani, rămîn la fel de impenetrabile.