Greul pentru Franţa în Mali de abia începe

Las Provincias

Islamiştii, ale căror poziţii au fost bombardate de avioanele franceze, anunţă că vor lovi “în inima Franţei”. Ce se va întîmpla dacă luptele se vor prelungi în Mali? Vrea Parisul să avanseze spre nord şi să recucerească Gao, Tombuctu şi Kindal? Va fi nevoie pentru această victorie de desfăşurarea de unităţi permanente? Cît de mult pot ajuta fostele colonii franceze africane şi francofone?

Sînt întrebări lansate pe scena politică şi care pot avea doar răspunsuri ipotetice: 1. supremaţia militară franceză şi contingentele africane venite în ajutor ar face posibilă recuperarea acestor trei oraşe aflate sub controlul rebelilor. 2. ca şi în alte cazuri precedente, va exista şi o anumită reordonare a scenariului politic…. Ipoteză în care nu va fi posibilă o soluţie satisfăcătoare fără o participare a Algeriei. Această ultimă remarcă îi aparţine generalului Carter Ham, şef al Africom, Comandamentul forţelor armate americane din Africa de Nord, înfiinţat acum cinci ani şi care are baza în Germania. Ham, cunoscut drept un general pragmatic, crede că Algeria este un actor regional indispensabil pentru acest conflict.

O privire aruncată pe hartă îi dă repede dreptate. Deşertul Sahara se întinde în sudul algerian din Mauritania pînă în Niger, iar linia de frontieră lungă de 1400 de kilometri trasată de puterile colonialiste la sfîrşitul secolului XIX ajunge pînă la graniţa cu Mali, în dreptul provinciei algeriene Tamanraset, un oraş de 100 000 şi cu un element-cheie: un aeroport . Aici au murit în urmă cu două luni într-o ambuscadă 11 grăniceri algerieni, ucişi de gruparea Al Qaida din Maghrebul Islamic (AQMI).

Este util de amintit că, atunci cînd secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, a vizitat Algeria, în noiembrie, şi s-a întîlnit cu preşedintele Buteflika, presa locală şi-a exprimat rezerve faţă de o intervenţie străină în Mali şi a cerut părţii americane să facă distincţie, într-un comunicat comun, între revendicările rebelilor tuaregi şi islamiştii radicali ai Al Qaida. Şi încă ceva: Algeria, ale cărei servicii secrete sînt puternice şi cu influenţe în politica ţării, face distincţie clară între AQMI şi Ansar al-Din, un alt braţ armat islamist al rebelilor format din combatanţi atît din Mali cît şi din străinătate.

Prin urmare, generalul Ham are dreptate: fără Algeria va fi foarte greu să se ajungă la o normalizare, în pofida forţelor franceze şi întăririlor africane venite în ajutor care ar putea izola conflictul. Ziarele algeriene, naţionaliste şi invariabil anti-franceze cenzurează însă acţiunea Parisului, care are acordul, nu şi sprijinul, Consiliului de Securitate al ONU. NATO a ţinut să anunţe că salută intervenţia franceză în Mali împotriva grupurilor teroriste şi eforturile internaţionale în aplicarea rezoluţiei 2085, dar precizează că subiectul nu a fost discutat de Alianţă.

Prin urmare, este Franţa singură? Nu chiar aşa, dar se ştie că preşedintele François Hollande este pe plan intern într-o situaţie incomodă, deşi opinia publică îi susţine deocamdată demersul. În acest context este logic ca Parisul să-şi limiteze eforturile la o stopare a ofensivei (ceea ce în parte deja a reuşit) şi să accelereze venirea contingentelor africane.