Grecia şi Serbia: Europenizare sau revenire la soarta balcanică?

Slate

În timpul războaielor iugoslave din anii 1990, opţiunile erau formulate astfel: a europeniza Balcanii sau a balcaniza Europa? Ce se întîmplă acum? Această dilemă este din nou de actualitate?

Grecia este prima ţară din regiune care a reuşit să adere la Uniunea Europeană, în 1981. Această aderare a devenit un fel de recunoaştere a revenirii sale la democraţie, după doborîrea regimului dictatorial al “coloneilor negri”. Datorită acestui lucru, Grecia a reuşit să evite soarta balcanică, în timp ce sîrbii, croaţii şi bosniacii se ucideau între ei. Singurul conflict pe care Grecia îl avea la acea vreme era cu vecinii din fosta “Republică Iugoslavă Macedonia”. Potrivit Greciei, denumirea “Mecodonia” trebuie să-i aparţină doar ei.

Cu toate acestea, criza financiară a cufundat din nou Grecia în atmosfera balcanică, în timp ce statele formate după destrămarea Iugoslaviei se apropie tot mai mult de Europa. În 2004, Slovenia a fost prima dintre ele care a aderat la UE. Dacă lucrurile se vor desfăşura conform planului, în 2013 la UE se va ralia şi Croaţia.

Statutul de candidat la aderare a fost obţinut chiar şi de Serbia. Politicienii din Belgrad şi Zagreb au îndeplinit într-un fel sau altul una dintre principalele cereri ale UE: i-au predat Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPI) pe foştii criminali de război, pe care majoritatea sîrbilor şi croaţilor îi consideră, din motive diferite, eroi.

Ar putea oare recentele alegeri prezidenţiale din Serbia să schimbe lucrurile? În pofida previziunilor, cel mai “proeuropean” candidat, fostul preşedinte Boris Tadic, a fost învins în turul doi de naţionalistul Tomislav Nikolic. Totodată, mulţi dintre sîrbi pur şi simplu nu au venit la alegeri, fapt care nu permite tragerea unor concluzii definitive referitor la opinia lor despre Europa.

Nikolic a fost mult timp membru al Partidului Radical pe care îl conducea Vojislav Seselj, aflat în prezent pe banca acuzaţilor la Haga. Seselj este fost susţinător al lui Miloşevici, care, în opinia sa, nu a militat în mod suficient de activ pentru “Serbia Mare”. Toate acestea nu sînt nişte “scrisori de acreditare” cu care să poţi bate la uşa UE.

Totuşi, Nikolic s-a schimbat. El a devenit realist şi a înţeles că majoritatea conaţionalilor săi cred că doar Europa este capabilă să scoată Serbia din izolare şi că doar o deschidere spre UE va asigura relansarea economică. Drept rezultat, Nikolic a renunţat la criticile aduse Europei şi a promis că va continua procesul început de predecesorul său, cu atît mai mult cu cît în guvern el va trebui să aibă de-a face cu o coaliţie proeuropeană.

Oricum, astăzi în calea aderării Serbiei la UE se află două piedici: prima se referă la Kosovo, a doua la Grecia. Belgradul nu recunoaşte independenţa Kosovo, pe care sîrbii cu atitudini naţionaliste o consideră provincie a Serbiei. Cu toate acestea, la presiunile Bruxellesului, guvernul lui Tadic a acceptat să înceapă negocieri cu Priştina pe marginea tuturor problemelor care se referă la sîrbii din Kosovo.

Ideea europenilor este ca negocierile să înceapă cu discutarea măsurilor de încredere, care la rîndul lor vor duce la o coexistenţă paşnică între Kosovo şi Serbia, chiar şi în lipsa recunoaşterii oficiale a independenţei kosovare. Astfel, ambele state ar putea deveni practic în acelaşi timp membre ale UE.

Ce va face Nikolic? Va continua negocierile sau va înăspri poziţia Belgradului în conformitate cu declaraţiile sale radicale? Pentru naţionaliştii sîrbi Kosovo este un lucru sfînt, iar despre cedarea acestui teritoriu nici nu poate fi vorba. În acest caz, chiar şi cele mai frumoase discursuri proeuropene nu vor fi în stare să scoată Serbia din punctul mort.

Mai ales acum, cînd sindromul grec răceşte şi mai mult aspiraţiile la continuarea extinderii UE. În Europa este şi acum foarte răspîndită ideea conform căreia aderarea la UE a unor “state periferice”, precum Bulgaria şi România, a fost luată mult prea în pripă, din motive politice. Cazul Greciei demonstrează foarte clar că, atunci cînd criteriile de apropiere nu sînt respectate în mod corespunzător şi dacă anumite state – de exemplu Cipru – intră în UE cu un bagaj de probleme nesoluţionate, UE capătă o serioasă durere de cap în plus.

În afară de aceasta, acutizarea crizei datoriilor ca urmare a acţiunilor Greciei şi altor ţări pune UE nu în cea mai bună situaţie economică, financiară şi politică pentru primirea de noi membri. Cu toate că, desigur, temerile privind surparea integrării europene nu sînt, deocamdată, întemeiate.

În orice caz, Balcanii încearcă din nou să-şi cucerească un loc în politica europeană, la două decenii de la începutul războaielor iugoslave. Odată, Europa spera să soluţioneze problemele ţărilor din regiune prin acceptarea lor în UE. Actuala situaţie îndeamnă la formularea unei întrebări inverse: poate un stat care este deja de 30 de ani membru al UE să se pomenească din nou în Balcani?