Grăjdarii intelectului

Miticii s-au supărat că un universitar clujean, recunoscut în valoarea sa de istoric, om de ştiinţă, cu académii justificate, a ajuns Preşedintele Academiei Române.

 Fără să se uite în propria ogradă clientelară, ignorând mizeriile şi mizerabilii producători de borhot intelectual, detractorii, unii slugi de partid năimite spumegă pe la comisuri, pentru că cineva de dincolo de Munţi, fără a avea şcoala, adevărata şcoală existenţială a consensului, a acces în cea mai înaltă funcţie academică. Obişnuiţi să mănânce din tocăniţa oportunistului, criticii lui Ioan Aurel Pop desfăşoară frenetice acţiuni şi activităţi de demolare a omului de ştiinţă transilvănean care s-a îndrăznit la această înaltă funcţie, în socotelile lor oneroase existând alţi catindaţi la supremus academiae.

 Metodologia, specific românească, inventivă, activă, pastelată, aproape convingătoare pentru cei care sunt obişnuiţi ca alţii să gândească în locul lor, apelează la abjecţii, dejecţii, un arsenal murdar bogat. Felul în care acţionează oamenii de manevră, pionii, dovedeşte că autorii campaniei denigratoare, chiar s-au aşteptat la acest rezultat electiv.

 Mult stimate lepre pseudo-intelectuale: şi eu am fost membru de partid, încă din studenţie, din 1968, atunci când se profila ameninţarea ca noi să fim Cehoslovacia! Dacă ne chema Ceauşescu, am fi mers să ne apărăm Ţara şi noi, studenţii, chiar cu preţul vieţii. Carnetul acela, însă, nu m-a ajutat să devin scriitor, ba mai mult, pentru convingerile mele, altele decât cele care se cereau, mi s-a întocmit un dosar de urmărit, pentru „acţiuni duşmănoase, împotriva regimului socialist”.

 Nici profesorul Ioan Aurel Pop nu şi-a luat doctoratul şi nici nu a binemeritat laurii carierei universitare, pentru că avea la inimioară carnetul roşu de partid!

 Să-mi fie iertată apropierea de pilde, domnule Academician, dar am folosit-o, pentru ca aceşti murdărei în serviciu comandat să înţeleagă, să priceapă, ce şi cine suntem noi, transilvănenii, ardelenii, aceia, no, mai înceţi la minte, care au vrut, fiindcă a trebuit, Unirea cu Ţara.

 Nu ştiu ca atunci, acolo, pe Câmpia Libertăţii, ori în umbra tricoloră a Albei-Iulii, să fi fost mulţi dintre moşii miticilor „patrioţii” de azi, temători pentru curăţenia morală a forului academic suprem.

 Mai periculoşi decât pustnicii români (locuitorii pustei Bărăganului), sunt transilvănenii, care, pentru iluzia (efemeră) a unei pâini mai albe şi a unei puteri de a se certa cu ecoul neputinţei, se alătură acestor spălători de vase ale istoriei.

 Nanismul de gândire, pe fondul solid de incultură generală, se poartă şi face pui. Poate se schimbă ceva până în anul douăzeci-douăzeci.

 CORNEL UDREA

  P.S. Un mitică, fost şef în fotbalul românesc şi batiscaf în copilărie, ilustrează cel mai bine şcoala, gândirea şi faptele miticilor:

  – …de-a lungul istoriei noi am schimbat patul nu curva. Mă scuzaţi că vorbesc aşa, dar am fost operat de ruşine.

  – nu iau niciun salariu, nici îndemnizaţii, niciun ban – a fost dorinţa mea şi a celor ce mă plătesc.

  – am ajuns la o vârstă la care mi-am dat seama că trebuie să fiu cinstit!