Goana după bani

RADU VIDA

Există, în această dispută, cel puţin două tabere: una care face bani, dar îi ascunde, şi alta care vrea bani, dar îi ţine la vedere. Şi-i cheltuie, chiar dacă nu în totalitate, pentru interesul comun. Lupta e veche, de cînd lumea, aş spune, şi, cu cît înaintăm în vremi, disputa se ascute. Ca – ştiţi dumneavoastră! – lupta de clasă. Şi chiar par… clase, pentru că interesele lor sînt divergente, mereu ireconciliabile. Iar acalmiile – comparabile cu desenele animate, în care şoarecele şi pisica cad la pace doar pentru a relua… goana cu şi mai mare înverşunare.

Înverşunare care se accentuează în momente de criză economică, financiară, socială… Aşa a fost, nu demult, la începutul anilor 2000, cînd a fost groasă în Asia şi Rusia. Atunci s-a copt aluatul pentru G20 (un forum cu două treimi din populaţia globului şi 90% din PIB-ul planetei). Sigur că nimeni n-a crezut că evaziunea fiscală, spălarea de bani şi, mai ales, mizeria din jurul acestor fenomene va înceta. Dar, cu siguranţă, speranţa se învîrtea în jurul ideii de reducere a acestor plăgi purulente ale societăţii globale. Încercări, ce-i drept, au fost. Dar, întotdeauna, au învins interesele, banii murdari, grupurile bine organizate care fac trafic de persoane, droguri, arme… Grupuri susţinute, nu odată, de politicieni, mari oameni de afaceri, corporaţii, guverne. Şi pentru că aşa se întîmplă în lumea asta, şi în această afacere hoţii strigă… hoţii!!! De ani buni, Departamentul de Stat al SUA ne arată cu degetul pentru corupţie şi alte potlogării generice. Şi, cu toate acestea, marea evaziune nu se petrece acolo unde nu prea sînt bani. Ci acolo unde economia duduie de-adevăratelea, traficul de droguri are cărări bătătorite, iar producţia de arme e în floare şi aprovizionarea punctelor cheie de pe glob n-are oprelişti. Un caz de notorietate a fost pecetluit zilele trecute, cînd Austria, prin vocea ministrului de finanţe, a anunţat că această ţară nu renunţă la secretul bancar. Dezvăluind, totodată, că Marea Britanie este cea care deţine cele mai multe paradisuri fiscale: Gibraltar, Insulele Virgine, Channel Islands, Insulele Caiman. Nici Elveţia nu s-a lăsat mai prejos, arătînd că nu neapărat transparenţa sistemului bancar duce la reducerea evaziunii fiscale. Paradisul Luxemburgului s-a dat pe brazdă şi, după uriaşe presiuni, a cedat: va face schimb de informaţii, ridicînd secretul bancar în ceea ce priveşte persoanele suspectate a manevra banii necuraţi din afaceri murdare.

Şi de data această, miniştrii de finanţe din G20 şi-au făcut datoria. Au apelat la bunăvoinţa statelor pentru deconspirarea celor care umblă doar pe puntea fierbinte a spălării de bani şi evaziunii fiscale. Unii şi-au plecat capul şi, după secole de ermetism, au hotărît să coopereze. „Rămîn încă lucruri de făcut pentru a ataca problema optimizării fiscale şi a evaziunii fiscale internaţionale, în special prin intermediul paradisurilor fiscale” – a fost concluzia întîlnirii de la Washington.

Cert este că lupta continuă. Sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor către bugetele de stat, locale, sociale de stat sau fondurile extrabugetare se întîmplă dintr-un singur motiv: banii obţinuţi din activităţile ilegale nu-şi… permit să poposească în sacul de unde creşte bunăstarea celor mulţi. Pe de altă parte, aceste activităţi sînt susţinute sau măcar se închid ochii la acele modalităţi care aduc bani mulţi şi uşor, pentru puţinii aleşi de soartă. Evident că aceste lucruri ar putea înceta. Dar nu există voinţă. Şi, din această cauză, posibilităţile de a spera măcar sînt limitate. Nu spun că acţiunile gen G20 nu sînt bune. Ba, chiar reduc evaziunea fiscală. Pentru că transparenţa băncilor, spre exemplu, face ca unele grupări îmbuibate să dispară. Dar să se menţină sau să apară altele.

Iar din această dilemă, deocamdată, nu putem ieşi.