Interesul naţional. Chiar aşa?

De ceva vreme mă obsedează o idee și vreau să o prezint public. La nivelul unor sectoare, avem abordări care pretind prioritizarea interesului național, apărând prestigiul României. Inițiativa e lăudabilă, dar realitatea e alta. În majoritatea cazurilor avem doar fraze goale, un populism care mai mult ne face rău decât ne îmbărbătează.

Ajungem acum la un subiect concret, care atinge și miezul României, fotbalul. Am citit istoria sportului rege și am înțeles, pe bună dreptate, că echipa națională este prioritate maximă. Organizarea campionatului național este chiar un mod de a pregăti jucătorii pentru a avea resursa necesară unei naționale puternice. Până aici totul pare perfect.

Am avut în ultimii ani o înșiruire de evenimente care sunt demne de consemnat. Venită de nicăieri, în 2019, echipa României ajunge în semifinalele Campionatului European de Tineret. Dar surpriza mare a fost, datorită sistemului de calificare, invitatea echipei Românie de fotbal la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020. Ceva incredibil, dacă ne gândim că precedenta participate la JO data din 1964.

Ni s-au aliniat stelele, chiar dacă Olimpiada a avut loc doar în vara lui 2021 datorită pandemiei. Zic asta fiindcă realitatea factualã era incredibilă. Calificam un sport de echipã la cel mai tare eveniment planetar, și asta la nivelul fotbalului, cel mai mediatizat sport.

În loc însă ca România să conștientizeze oportunitatea, și-a bătut joc de această participare. Nu a fost nici o strategie la nivelul FRF, cluburile de fotbal nu au lăsat jucătorii să partice fiind angrenate în meciuri de varã, nici o comunicare de calitate pe acest subiect. Adică, când a fost Campionatul Mondial din Qatar, la care nici măcar nu erai calificat, intrerupeai întreg campionatul naţional, dar când echipa ta juca la Jocurile Olimpice nu îți pasă ?

Normal, o echipã de liga a doua, încropită din milă, a reprezentat România la Jocurile Olimpice, iar rezultatele au fost dezolante. Aproape că îți era milă de tinerii care au fost la Tokyo în acea echipã. Le este acum rușine că au fost la Jocurile Olimpice. Mulți din cei deplasați la Tokyo nici nu menționează în CV-ul lor că au fost acolo, în loc să fi ceva enorm, de mândrie națională.

Cum s-a ajuns la așa ceva? Răspunsurile sunt clare, și întăresc narativa acestei relatãri. Că e rea intenție, că nu reușim să înțelegem poză generală, că ne batem joc de noi în primul rând… asta e vizibil. Nici nu mă interesează cine era atunci la Federația Românã de Fotbal, sau cine de la CFR, FCSB sau Universitatea Craiova nu au înțeles acest proiect. Dacă erai cu puțină viziune, puteai să utilizezi această platformã de vizibilitate pentru lansarea internaţionalã a unor jucãtori, ca să mă refer și la avantajul posibil.

Sper ca până în 2076, când probabil ne vom califica din nou cu echipa de fotbal la Jocurile Olimpice, să avem maturitatea de țară pentru mãreţia momentului. Pare marginal subiectul, desigur, dar semnalele sunt de multe ori mai puternice decât varianta oficială, confortabilă.

Dan LUCA