GB

RADU VIDA

O adunătură a cabotinismului multilateral dezvoltat a apărut în Anglia. „Actori” fără nicio chemare umplu coloanele ziarelor, împroaşcă nu noroi şi scuipă cu venin, doar-doar vor obţine oareşce succese. Ieftine. E drept că peştele de la cap se-mpute, dar răul cel mare îl fac jurnaliştii fără condei, în goană după ceva ce n-a mai fost. Şi, sînt sigur, nici c-o să fie.

Despre ce-i vorba?
Tremură izmana pe supuşii Majestăţii Sale că, hăt, în 2014, românii şi bulgarii vor năvălii în insulă. Invazia ar fi aşa de mare, susţin unii paranoia, încît ar trebui să se dezgroape vechile edicte imperiale, în care Marea Britanie plătea vestita taxă „danegelt”, un fel de mită dată vikingilor din actuala Danemarcă, pentru a nu ataca pămînturile engleze. O simplă analiză a situaţiei din GB ne arată că românii, şi bulgarii deopotrivă, ocolesc aceste locuri. Da: există muncitori adevăraţi, care dau… clasă prin porturile engleze. Dar sînt atît de puţini, încît nu se pune problema alcătuirii unei comunităţi distincte. Adaptabilitatea, spun studiile, este extrem de mare, iar asimilarea merge pînă la pierderea identităţii româneşti a inşilor care şi-au găsit locul şi s-au hotărît să ia viaţa de la capăt. La… capătul lumii. E drept, nu lipsesc nici pungaşii. În marşul nostru către lumea visurilor propovăduite de alţii, s-au găsit şi anume bande organizate care trag tunuri celor care chiar majordomi fiind, se cred Lorzi în Camera Comunelor.  Există şi tagma cerşetorilor, iar ramurile cumană şi arapină fac legea în Londra, acolo unde s-a şi ascuţit pana celor mai noi byronieni. Revolta lor, însă, este nu numai nejustificată, ci şi insultătoare. În primul rînd, trebuie spus că 2014 nu este un babau pentru nimeni. Românii care au vrut sau, mai exact, care au fost constrînşi să-şi părăsească meleagul au plecat demult.  Şi, credeţi-mă, nu ne-au făcut şi nu s-au făcut de ruşine. În ţările de sorginte latină şi-au găsit rostul, au creat mari comunităţi, sînt apreciaţi, atît  pentru comportamentul exemplar, cît şi pentru modul deosebit de relaţionare cu vecinătăţile. Indiferent de etnie. Leprele? Sigur, există şi aşa ceva, pentru că atît în Portugalia, Italia, cît şi în Spania şi Franţa, muştele răului, trag la rahatul binelui. În Germania, Ţările de Jos şi Anglia, majoritatea locală dictează. Şi, dacă n-ar exista fenomenul pestriţ al agresiunii prin cerşit, nici că s-ar şti că existăm. Trebuie însă să purtăm stigmatul ştampilei „din România”, pentru că, vorba celebră de-acu – şi ei sînt ai noştri! – are acoperire în fapte.

Nu trebuie să ne mire nici că nu sînt huiduite alte naţii, mult mai puţin adaptabile condiţiilor de imigrant şi, care, realmente, ridică probleme mult mai serioase decît „exploatarea milei”. Nu românii şi bulgarii au ameninţat cu gaz sarin, nici n-au pus bombe prin metrouri şi avioane şi nu şi-au căutat „cele 70 de soţii promise în ceruri”, prin cordon ombilical cu o samă de grenade, pitite prin locuri aglomerate.   Acest capotaj al valorilor se datorează gravelor probleme pe care le are GB, colosul cu picioare de lut, ce sărbătoreşte anul aceste 60 de ani de la încoronarea M.S. Elisabeta a II-a. Şi care n-a stat atît de rău poate niciodată în îndelungata ei istorie. Sperietoarea cu românii şi bulgarii este o altă faţă a propagandei într-un imperiu care nu-şi mai găseşte ritmul şi rima, într-o Europă aflată pe valurile incertitudinii.

Cred, cu toată convingerea, că ar trebui să dăm curs invitaţiei de a nu veni nici azi, nici mîine în ţara lor. Pentru că, pînă la urmă, patria nu-i… ubi bene!