Gard

RADU VIDA

  Nu vreau să fac teoria chibritului. Nici  a gardului, bineînţeles.  Asta pentru că mi-ar place să trecem de acel…  hapa-hapa ineficient şi să facem în aşa fel încît lucrurile, măcar unele dintre ele, să intre pe un făgaş normal.

În vîltoarea lumii contemporane, ne pot impresiona diferite lucruri, de mai mare sau mai mică importanţă. Nu ne este indiferent dacă medicii şi-au făcut un scop în sine pentru a pleca din ţară, tot aşa cum nu e permis ca locurile de parcare de la un Consiliul judeţean să fie”stăpînite” de un prefect, cu tendinţe dictatoriale. Toate acestea, şi încă multe altele, ridică garduri de netrecut între noi şi restul lumii. Iar stresul provocat de inadvertenţe de tot felul, face ca lumea noastră să se îngusteze şi mai mult. Iar perspectivele să coboare orizonturile fericirii.  Poate că n-ar trebui să ştim atîtea, poate că bombardamentul zilnic cu tot felul de ştiri e de vină. Sau ar trebui, pur şi simplu, să apelăm doar la ştirile pozitive? Pentru că răul umblă oricum nestingherit printre oameni! Şi dă cu capul de gard…

Apropo: un periplu prin ţările nordice ale continentului produce, la tot pasul, surprize de tot  felul. În general, ne minunăm,  povestim prietenilor…. Şi atît! Mai nimic din ceea ce vedem „pe-afară” nu-i aplicat pe meleag.
Lipsa gardurilor, bunăoară…

La nemţi, suedezi, norvegieni sau englezi, dar, surprinzător, poate, şi la ruşi, vecinătăţile sînt altfel delimitate decît la noi. În aşa-zisele zone rurale, gardurile tradiţionale lipsesc cu desăvîrşire. O perdea (şi aia rarefiată) de verdeaţă veşnică, eventual un simulacru de gărduleţ ornamental, desparte proprietatea gospodărească a oamenilor de acolo. În acest fel, spaţiile se măresc, comunitatea pare mai unită – cu tot respectul pentru intimitate. Şi cu obsesia cuvenită pentru liniştea şi deranjul celuilalt. Povestea cum că proprietatea-i sfîntă…

Dacă aţi urmărit textul şi v-aţi pus în minte să vă imaginaţi măcar  scena, e clar că n-aţi scăpat nici de analiza lui Blaga. Deal-vale… Cu precizarea că saşii şi şvabii de la noi practicau garduri mari şi gospodării închise, tocmai pentru a se delimita de populaţia băştinaşă. E o teorie, dar se confirmă! Românii au avut totdeauna bucuria de a trăi în spaţii largi,drept pentru care gardurile nu erau înălţate „pînă la cer”. Îşi îndeplineau, cuminţi (gardurile, zic) funcţia de siguranţă a gospodăriei: orătăniile nu puteau ieşi, iar eventualii răufăcători nu puteau intra. Restul era treaba cîinelui şi a… bunului simţ. Atît. Aud însă că  undeva, cineva a înălţat gard. Şi pentru că era mereu furat, s-a legat la reţeaua de curent electric. Nenorocirea n-a întîrziat să apară. Un copil, pus pe furat fructe, a vrut să escaladeze gardul. Şi a fost ucis. Situaţie nefirească de ambele părţi, ca să spun aşa. Un condamnat pentru omor calificat, care-şi apăra agoniseala, şi un mort, pentru un pumn de corcoduşe!

Mai rău e cu gardurile invizibile, ridicate între noi, pentru a nu vedea şi a nu auzi ce şi cum cu celălalt. De ce s-a întîmplat, aşa? Poate că, mergînd spre binele visat, ne-am împiedicat de egoismul feroce , ce zace în noi. Şi am ridicat paravan pînă la cer – orbi şi surzi la nevoile semenilor. Un ins şi-a lovit comeseanul cu care venise la cîrciumă să se simtă bine. Omul a agonizat, fără ca tovarăşul de pahar să sune la salvare. Privea la ce a făcut, şi nu vedea!
În ce lume trăim?