Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 143

Intrate în anotimp aniversar, Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ reprezintă, înainte de toate, semnul unor elevate bucurii spirituale. Sînt bucuriile celor care descoperă în ambianţa selectă a galelor lunare de la Muzeul de Artă Cluj-Napoca temeiuri ale certitudinii, elemente reconfortante ale cunoaşterii, încrederea în valoarea statornică a operei ştiinţifice şi culturale a Clujului profund. Şi mai este, dacă vreţi, bucuria celui care, venind în faţa unei distinse audienţe, simte că îşi poate împărtăşi cunoştinţele celor care doresc să-l asculte, într-o stare de spirit cu totul specială.

Despre 140 de ani de istorie a Facultăţii de Medicină din Cluj a vorbit dna Prof.univ.dr. Anca Buzoianu, Decanul Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca. 140 de ani, o istorie încărcată de fapte şi evenimente, însufleţite de oameni mari, care au creat superbul edificiu numit Şcoala Medicală Clujeană. Din discursul d-nei decan, care a punctat cîteva repere în devenirea instituţiei, spicuim: 6 octombrie 1872 – înfiinţarea Facultăţii de Medicină în cadrul Universităţii „Franz Josef” din Cluj, cu predare în limba maghiară, pînă în 1919; apoi Facultatea de Medicină cu predare în limba română, în cadrul Universităţii Daciei Superioare; portretul inconfundabil al lui Iuliu Haţieganu – ctitorul şcolii de medicină internă din Transilvania, primul decan al Facultăţii româneşti de Medicină din Cluj (1919), personalitate carismatică şi vizionară – „avea viitorul în sînge”, născut la 14 aprilie 1885 în satul Dîrja, judeţul Cluj, absolvent în 1909 al Facultăţii de Medicină din Cluj, an în care a devenit preparator bugetar la Clinica Medicala I. La 7 noiembrie 1919, în amfiteatrul Clinicii Medicale I, prof. Iuliu Haţieganu inaugurează învăţămîntul medical românesc din Cluj cu expunerea „Icterul cataral”. Facultatea a dobîndit relativ repede o amplă recunoaştere naţională, dar şi renume internaţional prin activitatea unor profesori de mare prestigiu, precum Victor Babeş, Iacob Iacobovici sau Victor Papilian, rămaşi din epoca respectivă sub titulatura „generaţia de aur”. Au fost evocate numele unor reputaţi oameni de ştiinţă şi medici din acea perioadă, aspecte legate de dezvoltarea clinicii şi crearea unor noi departamente: Ioan Goia – bazele bucătăriei dietetice din România; Tiberiu Spârchez – laboratorul de fizioterapie şi rectoscopie; Marius Hăngănuţiu – laboratorul de serologie; Aurel Moga – departamentul de electroterapie; Leon Daniello – secţia de ftiziologie; Ion Gavrilă şi Petre Radu – laboratorul de analize biologice; L Telea şi E. Viciu – laboratorul de examinări medico-sportive. La 2 februarie 1920 este marcată deschiderea oficială a cursurilor Facultăţii de Medicină în prezenţa Regelui Ferdinand I, a membrilor guvernului şi a unor personalităţi româneşti şi străine. Primul număr al revistei Clujul Medical a apărut la 1 februarie 1920, publicaţie exclusivă a Facultăţii de Medicină şi a Societăţii Ştiinţelor Medicale din Cluj, care apare şi astăzi. Au fost prezentate priorităţile naţionale ale Clinicii Medicale I, perioada rectoratului lui Haţieganu, refugiul la Sibiu, înfiinţarea orchestrei simfonice şi a asociaţiei studenţeşti pentru păstrarea obiceiurilor româneşti, înflorirea facultăţii după revenirea din refugiu, discipolii lui Iuliu Haţieganu (Aurel Moga, Leon Daniello, Octavian Fodor, Tiberiu Spârchez, Ion Gavrilă, Marius Hăngănuţiu, Ştefan Hărăguş, Aron Faur, Viorel Gligore, Paul Surianu şi mulţi alţii…) După reforma învăţămîntului din 1848, Facultatea de Medicină s-a separat de Universitate, înfiinţîndu-se „Institutul de Medicină şi Farmacie”. În perioada postbelică s-au impus personalităţi medicale clujene proeminente, precum profesorii: Octavian Fodor, Ion Chiricuţă, Ion Baciu, Roman Vlaicu, Ion Zăgreanu, Dumitru Dumitraşcu, Barbu Cuparencu, Mircea Cucuianu, Ion Albu ş.a., care au influenţat profund învăţămîntul superior medical românesc. În condiţiile deschiderii de după 1990, Facultatea de Medicină oferă patru programe de studii de licenţă, la care studiază peste 4500 de studenţi, 11 masterate, o şcoală doctorală remarcabilă; facultatea deţine primul loc în România ca rezultate la rezidenţiat, clasificate de MEN în categoria A, are calificativul „Grad de încredere ridicat”, este o facultate modernă şi dinamică, cea mai reprezentativă facultate din Transilvania, cu un corp academic tînăr şi performant şi cu o structură educaţională modernă (în limbile română, engleză şi franceză), perfect compatibilă cu cerinţele europene, cu o infrastructură în expansiune – a mai subliniat dna decan.

Prof.dr.ing. Radu Munteanu, preşedinte de onoare al Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, posesor al celei mai mari „colecţii” de titluri de Doctor Honoris Causa din România, personalitate complexă – om de ştiinţă şi de cultură, adevărată „cariatidă a Cetăţii” (cum l-a numit amfitrionul, Prof. dr. Nicolae Hâncu) a conferenţiat pe tema Oameni, ştiinţă, valori şi cultură. Un parcurs amplu documentat prin istoria ştiinţifică şi culturală a omenirii. „Dacă acceptăm că ştiinţa este o imagine a adevărului sau o trăsătură de unire dintre om şi natură, pe baza unui mare efort colectiv de adaptare, înseamnă că aceasta conţine o mare parte a moştenirii noastre culturale. De cînd există, omul a încercat să-şi explice legile universului sau magia miturilor despre Soare şi Lună. Tot în acele timpuri pierdute ale istoriei, înţelepciunea şi talentul creator al omului s-au contopit într-un ansamblu necesar dezvoltării, pe care mult mai tîrziu l-am numit tehnologie… (…) Se pare că, în acele timpuri, omul ar fi avut cunoştinţe de astronomie dar teoria este extrem de controversată, chiar dacă străvechile tradiţii din America Centrală şi Egipt par să fie asociate cu ciclul planetei Venus sau al stelei Sirius… Este cert însă că, acum 10.000 de ani, oamenii au început cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor, fapt regăsit pe un larg areal geografic şi aproape concomitent. După această etapă a revoluţiei agricole se poate vorbi de societăţi umane cu atribut de civilizaţii. (…) Noi ne aplecăm către vechile culturi în limita surselor care ne-au atras atenţia asupra lor. Astfel, civilizaţia egipteană este foarte bine studiată, fiind preluată şi de greci, dar şi datorită faptului că scrierea vechilor egipteni era traductibilă încă din 1822, datorită lui Jean Champollion. Civilizaţia Mesopotamiei ne este cunoscută mai ales prin Vechiul Testament, dar altele sînt ignorate datorită absenţei sau întîrzierii descoperirii unor izvoare credibile. Să nu uităm că civilizaţiile continentului american au fost ignorate în Europa pînă în secolul al XV-lea… (…) Istoria ne-a învăţat de atîtea ori ce înseamnă jocul hazardului şi al necesităţii în marile bifurcări ale sale. Dar istoria ştiinţei ne spune că dacă cineva vrea să ne înveţe un adevăr, trebuie să ne ducă pînă acolo unde putem să-l descoperim singuri. Dacă ştim să cercetăm… Putem filosofa mult, dar se pare că adevărul este cel mai teribil pat al lui Procust, pe măsura căruia trebuie ajustat necontenit omul. Omul această fiinţă inconstantă prin definiţie, se roteşte mereu în jurul adevărului, evaluînd, căutînd şi cercetînd”, a spus, între foarte multe altele, eruditul profesor.

Bicentenar Verdi. Despre Coruri în operele verdiene a vorbit, în aceeaşi manieră cuceritoare, Prof.dr. Nicolae Miu, ale cărui informaţii (multe inedite) şi observaţii avizate asupra fenomenului operei rivalizează cu pagini de enciclopedie. Am fost purtaţi în acordurile verdiene ale celebrului „Va, pensiero” din Nabucco – cel mai cunoscut cor din opera care a reprezentat „lansarea” lui Verdi – în interpretarea Corului şi Orchestrei de la Scala, dirijor Riccardo Muti; apoi corul din actul II al operei Rigoletto, cu Corul şi Orchestra Operei din Roma, dirijor Francesco Molinari-Pradelli; corul soldaţilor Contelui de Luna din Trubadurul, cu Corul şi Orchestra Operei din Roma, dirijor americanul Thomas Schippers; corurile din actele I şi III din Ernani, cu Corul şi Orchestra din Ţara Galilor, dirijor Sir Richard Armstrong; prologul operei Attila cu Corul şi Orchestra de la Scala, dirijor Riccardo Muti; I Lombardi (operă puţin cîntată), în care corul este subliniat de un superb solo de violoncel, în interpretarea Corului şi Orchestrei de la Scala, dirijor Riccardo Muti; corul din actul V al operei I vespri siciliani, cu Corul şi Orchestra din Ţara Galilor, dirijor Sir Richard Armstrong; corul din actul III al capodoperei Don Carlo în interpretarea Corului şi Orchestrei de la Covent Garden, dirijor Carlo Maria Giulini; şi un alt cor, tot dintr-o capodoperă, din actul I al operei Otello, cu Sir John Barbirolli la pupitrul New Philharmonic Orchestra. La final – Messa di Requiem, cu aceeaşi orchestră şi tot cu John Barbirolli la pupitru, lucrare din care au fost audiate Dies irae şi Sanctus. Înconjurat de asemenea muzică, ascultătorului nu-i rămîne decît să se lase prins în mrejele unei călătorii universale de adîncă umanitate, sub imperiul marii conştiinţe creatoare.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Ioan Mircea Corpodean