Gala „Medicină, Artă, Cultură” la ediția jubiliară 250 Ce cultivăm, aceea devenim: Istorie fără prejudecăți, credință ca mod de viață și acorduri de argint

Într-o coincidență simbolică fericită cu Ziua Mondială a Iei, cu sărbătoarea Sânzienelor și a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, Clujul academic a îmbrăcat haine de sărbătoare pentru un moment de referință în peisajul universitar românesc. A avut loc ediția cu numărul 250 a Galelor „Medicină, Artă, Cultură”, desfășurată miercuri, 24 iunie 2026. Născut acum 29 de ani dintr-o viziune profund umanistă, acest proiect monumental a demonstrat o rezistență legendară în timp, susținut de o suită de instituții de elită: Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”, Academia Română – Filiala Cluj-Napoca, Academia Oamenilor de Știință din România – Filiala Cluj, Muzeul Etnografic și Fundația „Transilvania Leaders”, având ca partener media dedicat Ziarul Făclia.

Între haina de sărbătoare și vocația comunității

Programul serii a fost conceput ca un dialog desăvârșit între știință și spiritualitate. Amfitrionul și moderatorul întregii gale, Acad. Prof. univ. dr. Nicolae Hâncu, membru de onoare al Academiei Române, a întâmpinat publicul îmbrăcat el însuși în ie, sintonizând perfect eleganța academică cu tradiția românească. În spatele rezistențe legendare în timp a galelor se află, ca figură centrală și motor al fiecărei ediții, chiar el, domnul profesor Nicolae Hâncu, cel care gândește și construiește cu minuțiozitate programele acestor întâlniri de decenii. Cu toate acestea, domnia sa a ținut să sublinieze încă de la început un aspect esențial: longevitatea galei nu este meritul unui singur om, ci reprezintă vocea, sprijinul și implicarea neobosită a întregii comunități din cadrul UMF „Iuliu Hațieganu”, care a crezut în acest vis și l-a transformat într-o emblemă culturală a cetății. Cu această viziune a parteneriatului și a prețuirii colective, amfitrionul i-a invitat pe vorbitori să ia cuvântul, deschizând seria alocuțiunilor cu Înaltpreasfințitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, care a oferit un cuvânt de binecuvântare: „Cultura e ceva ce cultivam. Ce cultivăm, aceea devenim. Dacă suntem preocupați de lucruri frumoase, ne spiritualizăm, devenim vrednici, dar dacă nu, atunci devenim ființe deterministe. (…) Medicina este lăsată de Dumnezeu, pe doctor L-a făcut Dumnezeu.”

Mesajul doamnei prof. dr. Anca Buzoianu, rectorul UMF „Iuliu Hațieganu”, a așezat cele 250 de ediții sub grila excelenței durabile, amintind că dincolo de cifrele impresionante, galele reprezintă o marcă înregistrată a identității universității clujene: „Există aniversări care marchează trecerea timpului și există aniversări care măsoară valoarea. 250 de ediții înseamnă mai mult decât o cifră impresionantă, înseamnă continuitate, încredere și dialog. Medicina nu poate exista în afara culturii și a înțelegerii omului. Poți deveni un medic bun prin studiu, dar pentru a deveni un medic complet ai nevoie de sensibilitate, memorie culturală, capacitatea de a asculta și de a înțelege. Progresul are nevoie de conștiință, performanța are nevoie de valori, iar medicina își păstrează noblețea doar atunci când devine profund umană.”

În completarea acestei viziuni, prof. dr. Marius Bojiță a adus în fața publicului o emoționantă perspectivă retrospectivă. Domnia sa a rememorat primii pași ai proiectului, pornit din inițiativa curajoasă a unor studenți și cadre didactice, când prima întâlnire a fost doar o strângere modestă într-o sală de curs. Pe parcursul discursului său, o serie de fotografii de arhivă au rulat pe ecran, invitând asistența la o călătorie vizuală în timp. Domnia sa a trecut în revistă temele mari, deopotrivă științifice și culturale, care au fost dezbătute de-a lungul deceniilor și care au lăsat ecouri adânci în comunitate, ecouri consemnate fidel, ediție de ediție, în paginile Ziarului Făclia și prin intermediul posturilor locale de televiziune.

Această deschidere a pregătit perfect terenul pentru momentul culminant al serii: conferința densă și provocatoare a academicianului Ioan-Aurel Pop.

Radiografia unui veac asimetric: Reforma protestantă în Transilvania

Sub titlul provocator „A fost Reforma religioasă la români un fenomen de transfer cultural?”, conferința acad. Ioan-Aurel Pop a marcat și prima lansare publică a volumului său, „Reforma protestantă în Transilvania secolului al XVI-lea”, apărut recent la Editura Școala Ardeleană, sub egida Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române și a Fundației Transilvania Leaders. Dialogul de idei a fost dublat de prezentarea critică a părintelui prof. univ. dr. Ioan Chirilă, cel care semnează și Cuvântul-înainte al lucrării.

Cu un subton fin ironic, dar dublat de o înțelepciune așezată, academicianul Ioan-Aurel Pop a demontat, pe parcursul unei ample expuneri, teoriile contemporane care încearcă să aplice grile sociologice moderne unui veac guvernat de alte asimetrii. Miza conferinței a fost clară: nu se poate vorbi despre un „transfer cultural” real în secolul al XVI-lea în ceea ce-i privește pe români, dintr-un motiv structural elementar – aceștia nu erau incluși în nicio schemă de reformare pe picior de egalitate cu maghiarii, sașii și secuii, iar ortodoxia nu se bucura nicidecum de statutul și privilegiile unei religio recepta specifice acelor vremuri.

Evocând momentul de acum o jumătate de mileniu, la începutul secolului al XVI-lea, când Martin Luther publica traducerea în limba germană a primelor cinci cărți din Vechiul Testament, vorbitorul a subliniat caracterul disruptiv al traducerii textului sacru din limba latină în idiomurile vernaculare. Dacă în Occident absolvenții sași întorși din Germania aduceau cu ardoare noile învățături, iar nobilimea maghiară privea Reforma ca pe o oportunitate economică de a opri zeciuiala spre Roma, în Transilvania fenomenul s-a impus prin auto-oficializare. Spre deosebire de războaiele religioase din restul Europei, aici trecerea s-a făcut pașnic nu dintr-o vocație timpurie a toleranței, ci pentru că elitele catolice locale s-au transformat, treptat, ele însele în protestante (luterani, calvini și ulterior unitarieni). Biserica „Sfântul Mihail” din Cluj este exemplul viu al acestui traseu sinuos, revenind la catolicism abia în jurul anului 1700.

„Dar ce amestec au românii în toată povestea asta?”, a întrebat, retoric, Ioan-Aurel Pop. În mod firesc, argumentele Reformei—suprimarea primatului papal, abolirea indulgentelor sau combaterea fastului clerului—erau complet străine unei populații majoritar rurale de agricultori și păstori, aservite și analfabete. Ortodocșii nu dădeau zeciuială Romei și nu dețineau bogății bisericești: „majoritatea bisericilor ortodoxe erau din lemn, iar preoții erau iobagi”.

Cu toate acestea, elita conducătoare a înțeles rapid importanța demografică a românilor. Pentru a spori masa critică a unei confesiuni sau a alteia, s-a încercat atragerea lor prin structuri specifice: înlocuirea episcopilor cu superintendenți, modificarea vestimentației și tipărirea primelor cărți în limba română. Totuși, directivele calvine venite pe linie ierarhică impuneau o serie de măsuri radicale și punitive: interzicerea cuminecării copiilor, eliminarea Sfintei Liturghii, a cădelnițării, a icoanelor și a cultului sfinților, obligația de a sta pe bănci în biserică, interzicerea postului, a crucilor de la răscrucile de drumuri și a sărbătorilor tradiționale (precum Sfânta Vineri sau Cuvioasa Parascheva). Mai mult, înmormântările trebuiau golite de ritual, fără bocete, iar sătenii—numiți explicit în documente „proști”—erau opriți de la a așeza lumânări pe morminte. Dincolo de un dispreț suveran, aceste măsuri loveau în codul genetic al identității comunitare. Românii nu au rezonat cu conceptualizarea abstractă, teologică, specifică Apusului. Pentru ei, credința nu necesita validări logice; ea nu era o dogmă separabilă de viață, ci însuși felul lor de a fi.

Respingerea a îmbrăcat forma unei rezistențe tacite. Incapabili de a fi asimilați prin Reformă, românii au rămas ancorați în legea strămoșească, până când presiunea istorică a dictat, la finele secolului al XVII-lea, Unirea cu Biserica Romei (Greco-Catolică) ca unică soluție de prezervare a ritului răsăritean. Academicianul a sancționat viziunile actuale care deplâng izolarea ortodoxiei prin isihasm și smerenie în fața pragmatismului competitiv protestant: „Destinul românilor a fost să aibă acest factor apusean al limbii romanice, dar tradiția era răsăriteană, prin credință. Acest eveniment nu trebuie să fie unul de rușine”. Această rezistență a avut un preț politic greu, tradus prin decretele Dietelor vremii, unde termenul de „român” devenise sinonim cu un stigmat social, fiind numiți „idolatri”, privați de drepturi juridice egale în raport cu maghiarii sau sașii. Astfel, transferul cultural a eșuat din lipsa reciprocității dintre donator și primitor. Cu toate acestea, tocmai din această încleștare a veacului al XVI-lea, națiunea română modernă a început să-și contureze profilul și să se auto-definească.

În prezentarea volumului, pr. Prof. Ioan Chirilă a contextualizat apariția cărții, amintind că textul s-a născut dintr-un impuls polemic decent, o replică științifică formulată față de pozițiile exprimate de distinsul profesor Nagy Levente de la Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta cu privire la amploarea și natura transferului cultural prin Reformă. Mai jos regăsiți un fragment definitoriu din introducerea semnată de Ioan-Aurel Pop, o veritabilă profesiune de credință a istoricului conștient de propria subiectivitate asumate: „Cartea aceasta a pornit dintr-un impuls polemic […] și nu s-a voit, la început, decât o replică decentă și scurtă […]. Adevăratele cărți de istorie ar trebui să se nască […] exclusiv din rațiuni de cunoaștere a vieții trecute, fără idei preconcepute […]. Cum nici eu nu am venit de pe altă planetă, cum și eu am familie, confesiune, etnie etc. […] nu pot să fac excepție de la acest fel de a scrie istorie. Dar încerc să mă detașez cât mai mult de toate acestea. […] Adevărul istoric nu se manifestă, așadar, ca adevăr absolut.”

Structura volumului, semnalată în cadrul lansării, propune o radiografie obiectivă în trei mari secțiuni: o primă parte ce urmărește cronologia instituțională și confesională a Principatului, o a doua secțiune axată pe studii de caz fundamentale (umanismul german și maghiar, activitatea Diaconului Coresi la Brașov, misiunile iezuite și fondarea Colegiului Major de la Cluj); și o ultimă parte dedicată dezbaterilor istoriografice stringente (ipotezele lui Cesare Alzati, conceptul de religio romana la 1574 și alfabetizarea în limba latină a românilor). Concluzia a rezumat valoarea de document a operei: volumul nu este doar un instrument de arheologie istorică, ci un veritabil ghid de înțelegere a dinamicii spirituale ardelene, un model analitic capabil să funcționeze ca un manual de conviețuire și, simultan, ca un semnal de alarmă pentru păstrarea fermității în credință.

Epilog poetic

Trecerea de la rigoarea documentului istoric la vibrația metafizică s-a făcut firesc, în partea finală a serii, prin recitalul susținut de poetul Horia Bădescu. Intitulat „Cine e omul, ca Tu să-l iubești?”—un ecou profund al interogațiilor pauline și psalmice—, momentul poetic a oferit o contrapondere lirică temelor identitare discutate, reașezând condiția umană și destinul românesc sub semnul interogației sacre și al transcendenței.

Armonii de Argint: Renașterea istorică a Orchestrei și Corului Medicilor „Victor Papilian”

După densitatea conceptuală a conferinței istorice și vibrația lirică a versurilor lui Horia Bădescu, cea de-a treia parte a serii a adus pe scena galei triumful spiritului artistic prin muzică și dans. Dedicat celebrării a 250 de ediții de excelență, programul artistic, intitulat sugestiv „Armonii de Argint: Medicină, Artă, Cultură la Gala 250”, a marcat nu doar un simplu concert festiv, ci un act de restituire istorică pentru cultura clujeană. Sub bagheta dr. Vlad Eniu, în regia Inei Hudea și cu o coregrafie semnată de Mădălina Rafa, Orchestra și Corul Medicilor „Victor Papilian” din Cluj-Napoca au oferit un spectacol sincretic desăvârșit. Dincolo de frumusețea interpretării, prezența ansamblului pe scenă a reprezentat încununarea unui vis generațional reconstituit cu tenacitate.

„Colaborez de foarte mulți ani cu domnul profesor Hâncu la minunatele gale pe care le organizează și a fost o bucurie să fim alături la această ediție aniversară. Ideea din spatele acestei gale are, în realitate, o însemnătate mai profundă, deoarece povestea a început de fapt în 1941”, mărturisește dr. Vlad Eniu.

Povestea la care face referire tânărul dirijor își are rădăcinile în plin război mondial, când un grup de studenți, sub coordonarea legendarului prof. Victor Papilian, înființa prima orchestră a medicilor din țară, cunoscută ulterior sub numele de Orchestra Medicilor „Victor Papilian”. Ansamblul a fost purtat pe scenele Clujului timp de aproape jumătate de secol de o altă personalitate marcantă, prof. Victor Comes. La semicentenarul din 1991, acesta își exprima dorința vizionară ca urmașii săi să ducă tradiția mai departe până la celebrarea primului centenar, în 2041. Din păcate, în martie 2007, activitatea orchestrei s-a oprit.

Renașterea a venit din interiorul noilor generații de studenți ai UMF Cluj. Proiectul MedStrings și Corul UMF, inițiate și crescute prin repetiții istovitoare și căutări constante de membri (studenți, rezidenți, medici specialiști și primari, alături de colegi de la USAMV, ANMGD și prieteni muzicieni), au avut ca obiectiv nedeclarat tocmai preluarea acestei ștafete istorice.

După un concert oficial de reinaugurare istorică ce a avut loc pe 7 iunie la Sala Heritage a ANMGD (sub titlul „Concert pentru copilul din tine”), seara de 24 iunie a consfințit oficial întoarcerea Orchestrei și Corului Medicilor „Victor Papilian” acasă, în cadrul Galelor MAC.

„Faptul că sunt deopotrivă medic și dirijor a transformat acest lucru într-un obiectiv personal important. Cumva, noi ne identificăm drept acei urmași ai vechii Orchestre a Medicilor și ai prof. Victor Comes, care duc mai departe tradiția medicilor care fac muzică și se pregătesc pentru centenar”, adaugă dr. Vlad Eniu, amintind totodată și de prezența ansamblului pe scena Ateneului Român în cadrul concertului caritabil „Armoniile Speranței”.

Programul muzical prezentat la Gala 250 a reflectat perfect această dualitate a sensibilității medicale, pendulând între rigoarea tradiției și dinamismul modern. Prima parte a fost dedicată muzicii corale românești, oferind interpretări de o profundă sensibilitate ale pieselor Ave Maria (M. Cuteanu), Ana Lugojana (I. Vidu), Mă luai, luai (T. Jarda) și exuberanta Chindia (Al. Pașcanu). Cea de-a doua parte a spectacolului a adus în prim-plan aranjamentele orchestrale personalizate, realizate chiar de Vlad Eniu pentru teme celebre din muzica de film. Publicul a vibrat la acordurile melancolice din Lista lui Schindler (J. Williams), a călătorit prin universurile epice din Stăpânul Inelelor (H. Shore) și Pirații din Caraibe (K. Badelt / H. Zimmer) și s-a lăsat cucerit de ritmul ludic al Sârbei din Le Grand Blond avec une chaussure noire (V. Cosma).

Momentele coregrafice susținute de cercul de dans „Sănătate în pași de dans” al UMF Cluj — prin dansatorii Mădălina Rafa, Raluca Roman, Sonia Sărac, Robert Kis, Cătălin Gabor și Raul Frățilă — au completat tabloul sonor prin interpretări spectaculoase pe ritmurile pieselor Libertango (A. Piazzolla) și celebrul Vals Nr. 2 de Dmitri Șostakovici.

Cea de-a 250-a ediție a Galelor „Medicină, Artă, Cultură” ne-a amintit tuturor, într-un mod extrem de firesc, de ce iubim Clujul și de ce acest proiect rezistă de aproape trei decenii. Dincolo de rigoarea academică, dincolo de protocol, s-a simțit o căldură autentică – o energie a unei comunități mari care s-a strâns sub același acoperiș dintr-o nevoie simplă și profundă de conectare. A fost o seară care nu a aparținut doar elitelor, ci tuturor celor prezenți. Între rigoarea istorică adusă în discuție de academicianul Ioan-Aurel Pop și bucuria pură, aproape contagioasă, cu care orchestra condusă de Vlad Eniu a trecut de la corurile tradiționale la muzica de film, s-a creat o punte invizibilă, o punte între generații, între trecutul din 1941 al profesorului Papilian și tinerii de astăzi care își pun aceleași întrebări despre suflet, artă și viață.

La finalul serii, aplauzele lungi au fost modul publicului de a mulțumi poveștii care continuă să ne facă mai atenți unii la alții. Iată că performanța și știința devin cu adevărat valoroase abia atunci când rămân profund umane și deschise către toți ceilalți, iar drumul spre viitor, cu toate provocările lui, pare mult mai frumos atunci când este parcurs în pași de dans.

Mara A. MUNTEAN