Frustrări europene

RADU VIDA

Politicienii continentului nostru merg înainte. Chiar dacă populaţia nu este de acord cu acţiunile lor şi în pofida faptului că nemulţumirile şi nepăsarea faţă de cetăţeni provoacă tot mai multe reacţii negative. Dintre numeroasele eurobarometre realizate, cu cele mai bune intenţii şi cu amprente ştiinţifice apreciabile, se numără şi un ultim sondaj. Rezultatul este teribil de frustrant pentru oricine se încumetă să gîndească existenţa viitoare într-o… ţară numită Uniunea Europeană. De ce? Pentru că lipseşte, potrivit măsurătorilor riguroase oficiate în cele 28 de ţări ale UE, sentimentul de apartenenţă.

Oamenii nu se simt europeni! Pur şi simplu. Iar minoritatea care declară că are, totuşi, oareşce sentimente de apartenenţă faţă de Marea Construcţie este marcată de stereotipuri, modă, dacă nu de o anume îngîmfare ce, în psihologie, frizează patologicul. Pe de altă parte, există o frustrare continentală, aş zice, în ceea ce priveşte glasul popoarelor în acest concert al naţiunilor.

Şi vocile lipsesc cu desăvîrşire!
Nu este de mirare că popoarele mici resimt mai acut faptul că glasul lor nu este auzit la nivelul Uniunii Europene, ba, mai mult, deciziile la nivel Continental nu ţin seama de nevoile şi aspiraţiile lor. Excepţie face doar Danemarca. Aici, sondajul a arătat că 56% dintre vikingi cred că glasul lor este auzit şi ascultat. România, pe de altă parte, are un procent de doar 26%  în acest sens. Englezii, portughezii, italienii, grecii şi ciprioţii au păreri şi mai proaste decît ale noastre. Dar – auziţi! – pînă şi nemţii trăiesc cu convingrerea clară că glasul lor nu este auzit la Bruxelles! Doar 36% dintre ei apreciază că sînt, oarecum, băgaţi în seamă.

A cui este, atunci, Uniunea Europeană?
Greu de răspuns la această întrebare, din moment ce, cu toate eforturile făcute de decenii bune, sentimentele sînt cel puţin contradictorii din acest punct de vedere.  O certitudine însă există. Europa nu este a cetăţenilor ei, ci, mai degrabă, a unor indivizi, care s-au subordonat unor interese străine aspiraţiilor popoarelor europene. Primul loc pe această listă neagră este ocupat de politicienii transcontinentali şi aparatul birocratic generator de altă şi altă birocraţie. Care, nu-i aşa, costă! Iar omul de rînd resimte şi crede cu convingere că nu-i merge bine tocmai pentru că uriaşele cheltuieli cu acest aparat greoi storc de vlagă financiară puterea UE. Urmează apoi o altă categorie – militarii -, tot atît de predispuşi să consume, fără să dea ansamblului mai nimic. S-au pendulat zvonuri în ceea ce priveşte înfiinţarea unei armate continentale. Acum, se bate monedă pe ideea necesităţii întăririi securităţii şi de apărare a UE (!?) De cine ne temem? Şi împotriva cui ne întărim securitatea? E nevoie, se zice în cercuri influente UE, de accentuarea sinergiilor civile şi militare; de achiziţii din domeniul apărării şi de transferurile din interiorul UE; de compatibilizarea industriei europene de apărare; de legi privind securitatea şi apărarea. Ba, mai mult, unii oficiali deplîng faptul că apărarea este încă (!) o chestiune de suveranitate naţională. Şi de cîte şi mai cîte. Înarmarea continentului nostru nu este văzută cu ochi buni de către cetăţeni, chiar dacă este un imperativ al alianţelor multiple cu americanii. E drept că şi ei trebuie să-şi vîndă undeva armamentul. Dar asta n-ar trebui să lase ţările UE să cadă în capcana înarmării, compatibilităţii, reformelor şi cercetării într-un domeniu care, şi fără zisa globalizare, le-a adus atîtea necazuri.
E şi asta o frustrare, nu?