Frumoasele bancuri de altădată…

Pe vremea comunismului existau, printre lucrurile bune, o seamă de bancuri, de o inteligenţă şi subtilitate tulburătoare. Ele sancţionau mizeria vremii, mizeria morală, materială şi, mai ales, politică. În acelaşi trimp, erau o supapă de relaxare pentru cei mulţi. Dar mai bine să amintim cîteva, păstrate prin jurnalele mele…

– De ce construim socialismul, erai întrebat?

– Mai bine decît să muncim!

– Cînd circulăm? (Era vorba de interzicerea circulaţiei iarna!)

– Cînd se curăţă! (Toţi ştiam că nu zăpada să se cureţe, ci mai întîi cel mai iubit fiu.)

– Ce e un deviator de la linia politică a partidului?

– Un membru de partid care merge drept înainte, cînd partidul o ia cînd la stînga, cînd la dreapta. (A fost, într-un fel, deviza mea de o viaţă!)

– Ce faceţi voi?, erau întrebaţi prietenii.

– Ne facem că trăim! (Ceea ce se întîmplă şi azi!)

– Ai auzit ce va fi în locul consulatului ungar din Cluj, care se închide în aceste zile?

– Nu.

– Se va deschide consulatul românesc!! (Ce aproape am fost!)

Copiii din Bucovina noastră se jucau pe graniţă cu cei din URSS. Aceştia aveau mereu zile libere.

– Iar sînteţi liberi?, întrebau ai noştri.

– A murit Brejnev. Avem zile de doliu…

– Şi acum?

– A murit Andropov.

– Iar nu aveţi şcoală?, se mirau ai noştri.

– A murit Cenenko. Şi copiii români îi invidiau sincer pe cei ruşi. Doar un pici, din clasa întîi, plîngea cu lacrimi mari şi grele. Întrebat de ce plînge, a răspuns: “Parcă văd că al nostru o să moară în vacanţă şi noi n-o să avem zile libere!” Ceea ce s-a şi întîmplat…

Un banc aproape genial. Se spune că un colonel de Securitate l-a chemat pe Iţic la el şi i-a explicat răbdător:

– Nu-ţi place nimic din ce este în ţara asta. Înjuri partidul, pe tovarăşul, regimul… Ne-am săturat. Uite – şi pune un glob pămîntesc pe masă – alege o ţară unde vrei să emigrezi cu familia. În trei zile ai paşapoartele. Peste o jumătate de oră trebuie să-mi dai un răspuns. Ai telefon, vorbeşte cu soţia.

Colonelul se întoarce după o jumătate de oră. Iţic i se adresează:

– Pot pune o întrebare, tovarăşe colonel?

– Una! Te rog.

– Tovarăşe colonel, un alt glob nu aveţi?!?!

În sfîrşit, vom încheia cu un banc din zilele noastre şi el plin de tîlc şi înţelepciune. Se zice că zburau cu un avion George Bush cel mic, juniorul, Ronaldo cel vechi, Papa Ioan Paul al doilea şi o fetiţă din clasa I primară. La un moment dat, iese pilotul şi le spune, punînd trei paraşute la dispoziţia lor:

– Iubiţii mei, avem o pană, peste 5 minute sîntem fără benzină. Noi ne sacrificăm. Dumneavoastră săriţi cu cele trei paraşute. Nu avem mai multe…

– Eu sînt preşedintele SUA, al lumii, fără mine nu se poate – declară ferm Bush, ia o paraşută şi sare în hău.

– Eu sînt cel mai mare fotbalist al lumii, trebuie să trăiesc. Ia o paraşută şi sare.

– Fetiţa mea, ia şi tu ultima paraşută. Ai viaţa înainte. Eu sînt bătrîn şi bolnav, mi-am trăit viaţa…, zice Papa.

– Nu e nevoie Sfinţia ta, răspunde fericită eleva. Avem două paraşute…

– Cum aşa, se miră Papa? De unde?

– Sfinţia Ta, Bush a sărit cu ghiozdanul meu!!

Şi azi, într-o asemenea situaţie, mulţi şefi de stat ar proceda ca Bush. Din păcate…

Viorel CACOVEANU