Franţa a devenit “hiena Orientului Mijlociu”

Utro

Cu circa 70 de ani în urmă, analizînd mişcările Poloniei, care, “punîndu-se bine cu Germania”, a reuşit să smulgă o bucată din Cehoslovacia înfrîntă, premierul britanic Winston Churchill a denumit-o caustic “hiena Europei”. Astăzi, acelaşi rol în relaţia cu Marele Orient Mijllociu şi l-a asumat Franţa şi preşedintele său recent ales François Hollande, care, după toate semnele, l-ar putea depăşi din acest punct de vedere chiar şi pe predecesorul său, Nicolas Sarkozy.

Abia ajuns în fotoliul prezidenţial, Hollande a devenit primul dintre liderii ţărilor din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) care a pus problema unei intervenţii pe teritoriul Siriei, iar la începutul săptămînii trecute, în timpul întrevederii cu ambasadorii francezi, el s-a înflăcărat atît de tare încît i-a “cerut” practic opoziţiei siriene să creeze un guvern de tranziţie şi, în numele Franţei, a promis că “va recunoaşte guvernul noii Sirii imediat ce acesta va fi creat”.

Pentru ca nimeni să nu-şi mai facă iluzii, Hollande a dat de înţeles că “abia aşteaptă” ca actuala putere siriană să facă vreo maşinaţiune cu arme chimice pentru a putea declara acest lucru “motiv legal pentru un amestec direct”, adică pentru o intervenţie atît de dragă sufletului său. Drept “garnitură” la felul principal, cel sirian, preşedintele francez a formulat o nouă serie de critici la adresa Iranului şi a programului său nuclear, iar la “desert” – la adresa poziţiei Rusiei şi Chinei pe marginea Siriei, “condimentînd” aceste ameninţări tradiţionale cu atenţionarea că va iniţia o reformă a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

În aceeaşi zi, Ministerul de Externe al Kazahstanului a dat publicităţii poziţia Astanei pe marginea situaţiei din Siria: “amestecul în problemele interne şi suveranitatea Siriei nu sînt admisibile”, “orice încercare de a influenţa lucrurile din exterior poate duce la complicarea situaţiei nu doar în interiorul statului (sirian), ci şi în întreaga regiune”.

Franţa este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, una dintre marile puteri ale Europei, membră a G7 şi G8, în timp ce Kazahstanul este un stat care a apărut doar cu 21 de ani în urmă, practic “unul dintre multele” – dar ce diferenţă în stilistică.

Conducerea Kazahstanului, unde s-a activizat opoziţia radicală salafită, proiectează scenariul sirian pe sine, în timp ce Franţa reprezentată de Hollande fie că se simte în deplină siguranţă şi total invulnerabilă, fie se implică atît de profund în proiectele lui Obama, încît este nevoită să alerge înaintea “locomotivei”. Ambele variante nu îi promit lui Hollande nimic bun. Ratingul său scade a treia lună consecutiv, în pofida reformelor populiste iniţiate în sistemul de impozitare şi a reducerii vîrstei de pensionare.

Pînă în vara lui 2007, “canişul lui Bush” era considerat premierul britanic Tony Blair. Imediat după demisia sa, el a fost numit emisar al păcii în Orientul Mijlociu şi, judecînd după situaţia din regiune, a înregistrat acolo “succese extraordinare”. La ora actuală, Blair este consilier în probleme economice al preşedintelui kazah Nursultan Nazarbaev şi chiar şi sarcinile speciale legate de pregătirea Kazahstanului pentru o “curăţare a ţării după scenariul libian” este puţin probabil să-l bucure în acest “exil onorabil”.

După plecarea lui Blair din funcţia de premier, noul “caniş al lui Bush” a devenit nu succesorul său, Gordon Brown, ci nou-alesul pe atunci preşedinte francez Nicolas Sarkozy. Peste o jumătate de an Sarkozy “şi-a schimbat stăpînul”, iar în acest an “stăpînul şi-a schimbat canişul”, însă toate aceste schimbări nu au influenţat esenţa relaţiilor.

În 2003, Chirac, împreună cu cancelarul federal al Germaniei, Gerhard Schroeder, au refuzat să sprijine operaţiunea militară a SUA în Irak. Peste doi ani Schroeder a trecut în uitare politică, în timp ce Chirac a încasat eşuarea referendumului pe marginea Constituţiei UE, revolte în masă în suburbiile Parisului şi un dezechilibru al forţelor din anturajul său. Drept rezultat, în ajunul alegerilor prezidenţiale din 2007, Chirac a fost nevoit să refuze să-i acorde sprijin succesorului său, Dominique de Villepin, în favoarea lui Sarkozy.

Într-un anumit sens, acesta a fost un moment de cotitură: în timpul lui Sarkozy politica franceză a renunţat definitiv la moştenirea politică a lui De Gaulle, restabilindu-şi statutul de membră în NATO, fiindu-i inoculat “spiritul Vichy”.