Fosa: * DISPONIBILITATEA SUFLETEASCĂ A SCENEI • orchestra Operei Naţionale Cluj •

Oglindă: Marea reflectată pe cerul spuzit cu stele. După cum şi stelele de pe cer îşi privesc chipul în apele cînd liniştite, cînd învolburate de valurile înspumate. Murmur de firicel de ape, izvorîte din peisaje de basm şi încrîncenări de stihii dinafara sau dinlăuntrul nostru…
În momentul în care am hotărît periplu prin fosa Operei Naţionale din Cluj-Napoca, un sentiment tonic şi dominant a cuprins vrerea. Nu pentru că aveam să descopăr „stîlpuirea” scenei, nici pentru că aveam să cunosc individualităţi de certă valoare muzicală. Contopite, desigur, în acel tot, care dă ansamblului forţa de a subjuga destine. Dar, pentru că mi-am propus să ajung acolo, unde o parte din public mîngîie doar cu privirea această entitate dominată doar de vraja baghetei dirijorale, fiorul este total. Iar această „sălbăticiune”, închisă în adîncurile scenei, de unde răzbate puterea cu care întregul spectacol dă fiori sensibilităţii, orchestra** trimite spre lume valenţe nebănuite: felină ce-şi insinuează frumuseţea şi răbufnirile subordonînd-o, în totalitate, actului artistic.
Călătoria pe această întindere nu se poate face decît cu ambarcaţiunea curiozităţii. Şi a dorinţei de a afla. A descoperi. Şi a ajunge, dacă se poate, la esenţe. Ce concentrează în fiecare instrument, fiecare sunet, fiecare vibraţie, nostalgia romantică de perfecţiune. Aici, jos, în această mare de instrumente se nasc valurile furtunii, şuieratul vîntului, bubuitul tunetelor şi susurul tainelor pădurii. Ce au concentrat în marea disponibilitate toate sunetele naturii. Orchestra aduce în sala de spectacole bucurie, tristeţe, sentimentul singurătăţii sau al dragostei… sunete şi trăiri muzicale, ca un buchet de expresie culturală. Iar muzica orchestrei prezintă, chiar şi făr’ de cuvinte, o paletă largă de trăiri şi simţiri, ce ajung să reverbereze în sufletele semenilor. Depăşind limitările spaţiale şi temporale şi devenind opere universale. Recunoscute şi apreciate dincolo de timpul nostru sau al altora, de culturi diferite şi în contexte emoţionale aparte.
Artă sau ştiinţă? Poate că răspunsul ar pendula între cele două adevăruri. Înşiruirea notelor cu anume pricepere, în intervalul acela – de 20 pînă la 20.000 de hertzi – face ca fiinţa noastră posibilă să prindă patina aurului şi pluşul mîngîietor al bucuriilor.
Iar această expresie şi exprimare complexă e „interpretată”, în cuvinte, de toţi interlocutorii mei.

Vlad Baciu – concert maestru: Orchestra a întinerit, repertoriul e variat, invităm mulţi dirijori şi lumea apreciază toate acestea. Noi cunoaştem majoritatea operelor cîntate. Dar pregătirea începe de acasă, urmează aşa-zisul sitz, repetiţii fără regie, apoi continuăm la diferitele repetiţii de regie ale orchestrei, pe instrumente, cu soliştii, cu corul, cu corpul de balet, repetiţia generală… Ca şi concert maestru, trebuie să fiu foarte atent la intrări. Şi am dezvoltat mult mai multe abilităţi decît vechiul… capel maestru. Calităţi umane şi muzicale, deopotrivă. Să „atac”. Să intru, cu alte cuvinte, din mişcare şi din sunet***. Şi nu poate exista nici o ezitare în această mişcare coordonată. Concert maestrul interpretează gestul dirijorului. Şi atacă deodată cu orchestra. Dirijorul şi regizorul au întreaga partitură, ce cîntă fiecare instrument, dar noi avem ştima, partea fiecăruia. Iar intrările sînt marcate de cîteva note interpretate de celelalte instrumente. Şi, desigur, totul trebuie făcut la… fix. Din această cauză, toţi colegii mei ascultă şi la dirijor, şi la percuţie, privesc şi viorile, vioara a doua, violă, violoncelul, contrabasul, flautul, oboiul, clarinetul, fagotul, trompeta, trombonul ş.a.m.d. Ascultaţi o simfonie de Beethoven şi încercaţi să vă concentraţi să auziţi toate instrumentele. E un efort extraordinar, dar şi o bucurie aparte. Iar oamenii stau într-o fascinantă linişte şi savurează întru sacralitate.

Lucian Tompa – corn francez. Provin dintr-o familie de muzicieni şi artişti. Am început studiul la trei ani şi jumătate, la grădiniţa de muzică. Apoi, liceul de muzică, conservatorul… Cornul l-am îndrăgit şi am vibrat mai bine cu el, după ce am făcut ani de zile pian. Ştim bine că, într-o orchestră nu există instrumente mai importante sau mai puţin importante. Importanţa o dă discursul muzical. Pînă şi ierarhiile sînt anulate în momentul în care, să zicem, cîntăm o lucrare, iar la solo-ul de flaut, toată ambianţa se subordonează acelui instrument. În genul sincretic al operei, care este cea mai avansată şi cea mai complexă formă de exprimare artistică inventată de om, totul contează. Orchestră, cor, solişti, teatru, balet, pictură, sculptură, film, hair-stylist, maşinişti ş.a.m.d., toate se regăsesc şi conlucrează în această artă. Şi nu ne plictisim! Chiar dacă cîntăm de 100 de ori „Traviata”, de fiecare dată e… altfel. De fiecare dată, piesa se naşte în momentul în care începe şi moare, în momentul în care se termină. Momentul este unic. Emoţia – completă. Irepetabilă. Iar dragostea noastră pentru public şi pentru fiecare notă interpretată face ca lucrurile să funcţioneze atît de bine.

Maria Delia Băcneanu – harfistă. Instrument scump şi prea puţin cunoscut, harpa (sau harfa) are însă ceva aparte. Cu un sunet unic. Copil fiind, nu m-am putut gîndi că din acest instrument se poate face o meserie. Sau că se pot cîştiga şi bani. La început a fost foarte greu. Pur şi simplu mi-a plăcut. Iar cele 47 de corzi acordate diatonic cu o cheie magică, precum şi cele 7 pedale**** scot sunetele care apropie grecescul musiké de ceea ce înseamnă arta muzelor. Şi astfel abanosul sau mahonul şi metalul, intestinele sau nylonul corzilor dau viaţă cutiei de rezonanţă. Şi… concurează cu marea şi cerul, cu foşnetul vîntului sau aripa nemărginirilor. Trebuie să vă spun că în operă şi balet, harpa este un instrument de nelipsit. Şi e realmente multă muncă. Pe lîngă repetiţii şi spectacole, trebuie să învăţăm tot timpul. Din acest motiv mi-am achiziţionat o harpă pentru acasă. Altfel nu puteam face faţă. Predau harfa de 10 ani la Şcoala de muzică şi sînt angajata Operei din Cluj-Napoca din 2011. Dar acest instrument de culoare şi acompaniament are valenţe solistice şi poate să realizeze glisando-uri în sonorităţi aparte. De mare, mare efect”.

Dumitru Rus – percuţie. Cu toată modestia, trebuie să spus: la început a fost ritmul. Iar acest lucru se realizează cel mai bine cu timpanul, toba mică, toba mare, clopotul, la care se adaugă un gong, castanietele, cinelul, trianglul, celestă, vibrafonul, xilofonul… Instrumente de percuţie, aş putea spune, ce ţin loc de… un al doilea dirijor. Recent, am primit un premiu, Trofeul Lia Hubic, dar, credeţi-mă, şi în liceu, şi la conservator, şi în orchestrele în care am fost cooptat am cîntat cu aceeaşi pasiune. La timpane se cîntă cu beţe şi cu pedala hidraulică. Şi, s-a dovedit, mă simt cel mai bine în universul sunetelor. Cu toată dificultatea unui „Don Givanni”, „Bărbierul din Sevilla” sau a altor zeci şi zeci de opere nemuritoare, în Japonia sau Olanda, în Italia sau Austria, ori pe unde am mai fost în turneu cu diferite orchestre m-am străduit să fiu un stimmeführer***** adevărat. Şi cred sincer că am reuşit.

***
Dincolo de spusele lor, i-am urmărit la repetiţii. Apoi, în concerte. Toţi mi-au confirmat că nu-i acelaşi lucru. Dar, cu toate acestea, am văzut concentrarea, seriozitatea şi marea disciplină care reglează fiecare gest, fiecare notă, fiecare intrare sau punere în acord cu solistul, baletul, corul… Amănunte care, vorba aia, fac diferenţa. Reportajul acesta a fost scris în jurul unui timp şi spaţiu delimitat de opera „Forţa destinului” de Verdi. Parafrazînd, aş putea spune că destinul acestor artişti este forţa. Ştiinţa de a se adapta unei comunităţi aparte, care au ca unic scop perfecţiunea. Modalitatea cea mai sigură de a ne încînta pe noi, spectatorii, în cel mai înalt grad.
După spectacol, irizaţiile candelabrelor îşi schimbă intensitatea. Stăpînii Olimpului sunetelor se întorc la treburile lumeşti. Concert maestrul pleca la Viena, pentru o reprezentaţie cu orchestra din Salzburg, unde era solist. Cel de la corn avea treabă la o repetiţie, harpista trebuia să inventeze alte şi alte cîntece pentru ca fetiţa ei, de doar 2 anişori, să adoarmă în sunete diafane. Pe cînd percuţionistul trăia cu spaima dentistului, care-l aştepta pentru o intervenţie. Dar toate gîndurile se îndreptau spre tălăzuirea mării, reflectate în înaltul cerului. Iar directorul artistic, domnul Adrian Morar veghează ca totul să fie în ordine. Şi dacă zeii vieţuiesc printre noi, se cheamă că şi noi putem merge în templul unde oficiază şi slujesc, mai mult decît cu pasiune şi rîvnă, aceşti iubitori ai frumosului.

Radu VIDA
***
Foto: Nicu Cherciu
Grafica: AnomisadiV

* În titlu, reproducere de partitură din operele lui J.S. Bach, cu modificările aduse simfoniilor BWV 722-801. Biblioteca cunoaşterii, Ed. Emilio Lopez, Alberto, Bucureşti, 2009
** După succesul cu opera „Forţa destinului” de Verdi, dirijorul sîrb, totodată manager general şi şef de orchestră la Teatrul Naţional din Belgrad, d-nul Dejan Savic, spunea: „Verdi este dificil. Dar abordarea profesionistă a Orchestrei clujene a rezolvat în mod favorabil lucrurile. Cu toată tinereţea lor, muzicienii de la Opera Naţională din Cluj-Napoca m-au făcut să mă simt în siguranţă. Nivelul lor de pregătire individuală, muzicală şi de cultură generală, totodată, au permis o comunicare de mare succes pentru a obţine performanţa cerută de Forţa destinului”.
*** La noi şi la nemţi se spune „concert maestru”.La francezi – „vioară solo” (cu totul altceva decît solistul)
**** Acest instrument delicat are un fel de… căsuţe, care, cu ajutorul pedalelor realizează bemolul, becarul şi diezul. Şi fără să vrem, şi fără să vedem, ne gîndim că artistul aduce sunetele spre noi „dînd din mîini şi din picioare”.
***** Şef partidă (compartiment muzical format din instrumente cu scopuri identice)