Forţări şi forţe

RADU VIDA

Arareori mi se întîmplă să nu citesc o ştire care vizează politica internă sau externă a României. Să nu dau click pe titlul care explică sau doar incită. Social, economic, financiar sau politic – veştile, de oriunde or fi ele, spun, iniţiază şi completează o stare de fapt. Ba, chiar pot furniza opinii ale unora sau altora despre cestiunea în cauză.

Am rezistat tentaţiei de a citi ştirea care, din titlu, îşi punea întrebarea care va fi raportul de forţe în CCR după numirea a 3 judecători. Am să explic, în continuare, de ce nu am citit întreaga ştire. Cu toate că doream sincer să aflu  care va fi acest… raport, mi-am înfrînat apetitul pentru că, pur şi simplu,  ştirea cu pricina mi s-a părut aberantă din capul locului.

Să vedem:
Fără să fiu chiţibuşar, trebuie să încep cu acel „raport”. Curtea Constituţională a României este o entitate, unică în autoritatea ei de jurisdicţie constituţională în România. Scurt: CCR este garantul supremaţiei Constituţiei. Vi se pare puţin? Poate pentru că, din varii motive, n-aţi citit Constituţia. Şi, în felul acesta, nu puteţi înţelege spiritul ei. Dincolo de toate acestea, însă, în CCR n-ar trebui să existe judecători aflaţi în stare de… raport. Şi, cu atît mai puţin, de raport de forţe. Nu din acest motiv, sau nu pentru susţinerea unui echitabil raport de forţe s-a instituit regula ca aici să existe 9 judecători, aleşi pe 9 ani,  cu un ciclu care să permită schimbarea unei treimi dintre ei din 3 în 3 ani.

Evident că, în ultimii 9 (!?!) ani metodele băsesciene de percepere a României democratice au fost confundate cu regulile stricte de pe un vapor transatlantic.  Probabil, din acest motiv s-a făcut o atît de suspectă numire în CCR a fostului şef DNA; graba dictată atît de degringolada provocată de alegerile din PDL, cît şi de asigurarea într-un loc cheie a unor oameni loiali actualului preşedinte.

Cei care urmăresc evenimentele din ţările recent intrate în UE constată, fără excepţie, că principala problemă a acestora este corupţia. Chiar şi minunata Croaţie, care se pregăteşte să adere la UE în 1 iulie a acestui an, a îndeplinit toate condiţiile cerute, au făcut, au dres… dar n-au scăpat de corupţie. La noi, ca şi la ei, există o meteahnă veche, poate de pe vremea slugărniciei faţă de imperiile din preajmă, care au ţinut latul cizmei pe grumazul acestor ţări: obedienţa.

Recunosc că este foarte greu să nu fii recunoscător faţă de „binefăcătorul tău”, faţă de cel care, din sute de variante, te-a ales, te-a numit într-o funcţie babană şi, cum se spune, om te-a făcut! Şi poate că, în anume sectoare de activitate, se poate trece cu vederea asemenea obedienţă. Nu şi în Justiţie! „Omul preşedintelui!” Sau „al Parlamentului” sau al cui o fi el nu poate să spună decît într-un singur fel dacă o lege e constituţională (sau nu), dacă regulamentele legislativului sînt în conformitate cu legea fundamentală a ţării (sau nu) şi poate hotărî într-un singur fel asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi articolele  aplicate de instanţele de judecată sau de arbitraj comercial.

Din aceste motive, şi încă din cîteva, ar trebui ca hotărîrile Curţii Constituţionale  să fie luate în unanimitate (9 voturi fix), pentru că, vă rog să mă credeţi, Constituţia nu povesteşte în… variante articolele pe care le stipulează. Pe cale de consecinţă, atunci cînd unii înclină balanţa, se cheamă că-i „omul preşedintelui”, „omul…”. Ceea ce nu face decît să perpetueze starea de fapt a corupţiei, domnia interesului şi dispreţul faţă de Lege.