Fluturi

… mă uit la ei şi-i văd fîlfîind graţios peste ierburi înalte de vară, în peisajul montan de vis, căci Apusenii româneşti sînt Raiul. Albaştri, oranj cu puncte negre, maro, negru cu galben, albi, baletează fără grijă din floare în floare, de parcă ar avea tot timpul din lume. Margaretele, clopoţeii, gălbenelele, sunătoarea, florile alea albe ca o umbreluţă, numite – nu ştiu de ce – coada şoricelului, ori pălăria şarpelui, toporaşii şi panseluţele sălbatice, toate-toate smălţuiesc pajiştile parcă necuprinse, străjuite de nouă rînduri de munţi şi vreo şapte dealuri, unde brazii serioşi şi trainici par nemuritori. Cerul e de azur, norişorii albi, pufoşi, sînt doar pentru impresie şi decor, mierloiul e la locul lui în bradul din faţă şi nu se sfieşte să dea concerte de răsună zarea, ba pare să-i şi placă. Totul este mirific şi parfumat şi îţi dă senzaţia nu numai de frumos, ci şi de siguranţă şi durată, doar brazii ăştia-s aici de peste o sută de ani, adică de un veac iar munţii, oho!…

Mă uit la ei, la fluturii zglobii, coloraţi şi fără grijă, la zborul lor elegant şi neobosit… Mă gîndesc cu groază că trăiesc o singură zi!… N-au timp să se ia la harţă, la luptă, să bată pasul pe loc, să trăiască urît, ei zboară, se înalţă, integrîndu-se armonios în ecosistem.

… Mă uit la noi şi văd fîlfîiri de ură, icneli de blestem, ameninţări, plezne crîncene viermuind în peisaje poluate, prea fierbinţi ori prea geroase, cu ochii plecaţi în jos, cu gurile pungă, cu cearcăne negre şi priviri goale, oameni palizi şi tracasaţi ba de una, ba de alta, ba de toate cele… Ne luăm la harţă, ne înjurăm, ne luptăm, de obicei în noroi, ne albim părul înainte de vreme, ne pierdem sănătatea şi dinţii, cheful de viaţă şi bunul simţ cît ai zice „stres”. Acum e sîmbătă, acum e primăvară, acum e iarnă, timpul zboară, timpul nu mai ajunge, vremea nu mai are gust, soarele nu mai are milă. Vine un guvern, vine altul, reforma se reformează şi apoi se va re-reforma şi ea, totul e aiuritor şi se ia de la început, la fel ca la Sisif, şi nu ajunge sus pe munte, de înălţat nici vorbă.

Şi ce-i cu asta? – ai putea spune – timpul e doar infinit!

Nu e.

Viaţa unui om e scurtă ca o părere, cum nu realizăm asta?, cînd filozofii şi poeţii au deplîns de secole asta şi încă în vremurile cînd timpul curgea molcom, nu galopa aşa nebun de grăbit, tropăind pe zgîrcitul nostru ceas biologic.

Cum de nu ne dăm seama că în micul tronson temporar pe care-l avem la dispoziţie (chiar dacă trăim 93 de ani şi jumătate, ca Mama) nu e vreme de pierdut, nu-i timp de bătut pasul pe loc, de făcut prostii pe care nu mai avem cînd să le reparăm, că-s cu bătaie lungă. Nu mai e vreme să te împaci cu prietenul certat, să ştergi lacrima mamei, să peticeşti gaura de ozon, să lecuieşti natura pe care ai distrus-o. Nu mai e timp…

Dar sîntem orbi, surzi, guralivi şi aiuriţi, ameţiţi de ambiţii şi glorii tranziente, îmbătaţi de zornăitul zeului ban, turmentaţi de aburii vanităţilor de tot felul şi tocmai esenţialul de scapă şi apoi dus e!

Sîntem nişte efemeride nici măcar frumoase ca fluturii, nici măcar graţioase ca libelulele, nici măcar încîntătoare ca margaretele. Nici măcar viu colorate ca florile de cîmp, nici măcar… Baletăm grotesc, călcînd cu cizmele noastre pline de noroi peste tot ce-i omenesc, curat şi frumos. Nu ne ştim ţine drept ca bradul, nici nu ştim lucra precum furnica (ce ridică de 50 de ori mai mult decît propria sa greutate), nici nu ştim să aducem armonie, ca mierla, ciocîrlia şi privighetoarea. Nu ştim vedea ca vulturul, nici să ne orientăm ca liliacul şi nici nu simţim mirosuri ca şi cîinele (de 500 de ori mai puternic, de fapt nasul cîinelui este un gazcromatograf performant). Nu ştim să trăim sute de ani ca tisa, nici mii de ani ca sequoia, nu ştim să ne prelucrăm reciclîndu-ne dejecţiile, de 8 ori ca şoricelul, şi nici să ne organizăm ca albinele.

De fapt, dacă eşti om serios şi informat, recunoşti azi, în plină epocă a exploziei exponenţiale din ştiinţă, că nu ştim mare lucru. E un paradox? Categoric. Şi chiar mai mult. Este de-a dreptul o catastrofă, căci nu ştim esenţele, nici să trăim frumos, nici să ne distrăm frumos, nici să luptăm frumos, nici să iubim frumos, nici să murim frumos…

Poate Fluturii reuşesc minunea să ne trezească?

Stela-Maria Ivaneş