Flota şi ceaţa

Radu VIDA

Fabula despre isprăvile a 9 miniştri, o grămadă de secretari de stat (nicidecum cu mîinile în sîn) şi a vreo unu – doi trecuţi şi viitori preşedinţi de ţară, fabula, deci, spune că mîndra flotă a României s-a prăpădit. Definitiv, după cum arată vremurile. Ca la vestita centrală atomică de la Cernobîl, peste întreaga poveste s-a turnat un mare morman de balegă, care, nu-i aşa, între timp, s-a întărit. Şi ţine sub strictă supraveghere eventualele zvîcniri ale radiaţiilor ce, întîmplător, ar putea cauza sănătăţii mintale a populaţiei. Pentru că, vedeţi şi dumneavoastră, de douăzeci şi mai bine de ani toată lumea încearcă să ne convingă că nimeni, dar, absolut nimeni n-a mîncat usturoi. Şi, ca dovadă, povestea nu poate mirosi decît, eventual, a rahat: că vorba bancului, în care soţia îi spune soţului că miroase a coniac. Şi el, poticnit, ţine să precizeze că e şi firesc aşa, pentru că n-a băut terebentină. Ci… hîc!… coniac.

Aşadar, dragi concetăţeni, flota maritimă a dispărut. În ceaţă, am putea zice, dacă am putea reduce la absurd o asemenea entitate şi i-am spune, bunăoară, măgar! Da. Acest animal are bunul simţ, cu toate invectivele inventate despre el, să se facă nevăzut, atunci cînd îi vine vremea. Numai că vapoarele noastre n-aveau termen pentru sucombare. Şi, ca dovadă că erau bune, şi pescadoarele, şi petrolierele, şi uriaşele capacităţi maritime de transportat minereuri de prin cele ţări stau mărturie sumele (e drept derizorii, pentru că treaba trebuia aranjată repede-repede), banii zic, încasaţi din aşa-zisele tranzacţii. Aşa s-a mai pus o cărămidă la temelia a ceea ce se numeşte paradox: noi avem ieşire la mare, avem şi fluviu navigabil, dar nu avem cu ce. Pe cînd alţii, fac dintr-un lac (era să zic puţ) cît un ocean şi au în dotare vase comerciale, de război, pescadoare şi alte împingătoare.

Dosar clasat!

Că, vorba aia, şi crima se mai prescrie. Iar asta, de-i spune „subminarea economiei naţionale”, nu mai funcţionează. Şi, chiar dacă ar funcţiona, tot interesul, care poartă joben la giubea, se cheamă că manipulează vrerea. Mai pe româneşte: eram prea-prea cu flota noastră cea vestită. Pentru care, să nu uităm, am flămînzit cu toţii înainte de ’89. Ca de altfel şi pentru fabricile şi uzinele care, cu hîr, cu mîr, au început să facă concurenţă celor care, nu-i aşa, ne vroiau binele. Drept pentru care, patrioţii naţionale, în cîrdăşie cu ce eşalon vreţi dumneavoastră – dar ziceţi-le cozi de topor! – au reuşit eliminarea lor din peisaj. Evident că toată lumea monitorizează Justiţia.

Şi, tot evident este că, în ultima vreme, clopoţelul dreptăţii a bătut şi pentru cei care nici că visau că vor călca vreodată prin sălile paşilor pierduţi. Darămite să-şi scrie cugetările prin cele puşcării ale patriei! Cu flota este însă o altă problemă. Şi poate să rămînă în ceaţă, pentru că nimeni de prin ţările care ne monitorizează cu atîta rîvnă nu vrea să afle adevărul. Ei înşişi au premeditat isprava. Ştiu, cu alte cuvinte, un adevăr pe care trebuie musai să-l ascundă. Iar oamenii care au dus la bun sfîrşit micile şi marile impedimente, pentru care s-a făcut pasul dinspre Vest spre Est, nu trebuie să sufere. Din contră, zic!

Ce credeţi? Ar putea fi asta o monedă de schimb pentru mult-visatul Schengen? Nu cred. Plata nu s-a făcut, direct, către poporul român. Ci către reprezentanţii lui, care, nu-i aşa, şi-au adus… (nu ziceţi „aportul”, că e bilibistrocizant, şi pute a avocatură hexagonală). Deci: cei care şi-au adus contribuţia la băgarea în ceaţă a ce şi cît aveam vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Lipsiţi de grija viitorului progeniturilor de peste încă trei generaţii.

Iar noi…