Florovsky și Bulgakov, o prietenie dificilă

Revoluția bolșevică a expulzat în Occident o parte însemnată a intelectualității rusești. Prin intermediul acesteia Ortodoxia a cunoscut o adevărată renaștere în Europa de Vest și în Statele Unite ale Americii. Între numele sonore ale clericilor ruși cu o astfel de soartă se găsește în primul rând Serghei Bulgakov, dar și mai tânărul său prieten, Georges Florovsky. Pe cei doi i-a legat o prietenie dificilă, tensionată, dar care arată anvergura umană, dincolo de cea academică a lui Bulgakov.

Georges Florovsky, cotat între cei mai buni și prolifici teologi ortodocși ai secolului XX, dar lipsit de studii formale de teologie, este subiectul unei biografii apărută la Editura Renașterea în 2013. Pe lângă prezentarea vieții, a parcursului intelectual și academic al marelui teolog rus, cartea lui Andrew Blane mai are un merit. Ne introduce implicit în viața emigrației rusești din prima jumătate a secolului XX. Între reperele acestei comunități se găsește Serghei Bulgakov, o personalitate carismatică, lider de opinie, teolog îndrăzneț, duhovnic apreciat. Cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Florovsky și cu o viziune teologică diferită de a lui, manifestă față de acesta respect și apreciere constantă.

Prima întâlnire dintre cei doi are loc la Praga, în 1923, unde fiecare a predat o perioadă după plecarea din Rusia și înainte de a se stabili la Paris, unde au fost colegi la nou-înființatul Institut „Sfântul Serghie”. Bulgakov avea „o figură izbitoare, de neuitat, îmbrăcat după moda clericală rusă, cu păr lung și cărunt și barbă”. Încă de la început apropierea bătrânului preot de mai tânărul teolog cu înzestrări intelectuale remarcabile este marcată de diferența de viziune dintre cei doi. Deși specializarea în patristică a lui Florovsky se pare că s-a datorat sfatului pe care i l-a dat Bulgakov, totuși acesta din urmă era mult mai predispus spre gândire abstractă și filozofie, câtă vreme celălalt avea o gândire riguros istorică. Cu timpul, diferențele dintre ei s-au accentuat, fiecare fiind pe deplin conștient de ele. Și totuși, respectul și aprecierea reciprocă nu se erodează. Un prim moment în care Bulgakov își dovedește larghețea inimii și chiar curajul este cel al plecării lui de la Praga. Părintele Florovsky își amintește: „Bulgakov era un om de o mare onestitate și cu inima largă… Știa că nu sunt de acord cu multe din câte spunea și făcea. Avea în Praga un cerc privat de studenți cu care vorbea, iar când a plecat m-a rugat să-i iau locul, deși știa că voi merge imediat în altă direcție”.

Mai mult decât atât, faptul că aveau abordări și viziuni divergente nu l-a împiedicat pe Bulgakov să contribuie decisiv la integrarea lui Florovsky în colegiul profesoral de la „Sf. Serghie”.  O școală în care a existat o efervescență a gândirii teologice, dar care nu a fost neapărat unitară. Și aici s-au manifestat diferențele dintre cei doi gânditori. Bulgakov și marea majoritate a corpului profesoral practicau o abordare teologică născută din tradiția gândirii și filosofiei religioase ruse a secolului XIX, marcată puternic de idealismul german. De cealaltă parte stătea singur Florovsky, profesând „întoarcerea la părinți”. Fiecare din cei doi își susținea viziunea, fără a căuta confruntarea publică. Florovsky își amintește că Bulgakov „era un spirit larg, și deși era probabil mâhnit că nu-l urmam, permitea deplina libertate de opinie și nu socotea dezacordul cu el o neloialitate”. Totuși, diferențele acestea nu sunt lipsite de urmări pentru mai tânărul preot. Chiar dacă părintele Bulgakov se dovedea tolerant și înțelegător, ucenicii săi se arătau mai puțin dispuși să accepte ca maestrul lor să fie contrazis. Apogeul dureros al conflictului de idei dintre cei doi a fost atins în anul 1935, când, împotriva voinței sale, Florovsky a fost inclus între cei 10 preoți numiți de Mitropolitul Evloghie în comisia teologică menită să analizeze învățătura lui Bulgakov. Florovsky nu a fost deloc încântat de idee. Își amintește că i-a spus ierarhului: „Îngăduiți-mi să nu mă implic. Știți că nu sunt de acord cu învățătura lui Bulgakov și că sunt de părere că în ele există o anumită ambiguitate, nu vreau să spun erezie, ci ceva ce induce în eroare. Nu o atac, ci învăț în altă parte. Aș prefera să nu fiu în comisie”. Insistența Mitropolitului l-a determinat pe Florovsky să accepte. După ce vreme de mai mulți ani evitase confruntarea, aceasta devenea acum de neocolit. În urma raportului acestei comisii, lui Bulgakov i s-a cerut o retractatio publică, la care el s-a supus, iar cazul a fost închis. Pentru Florovsky a început un lung șir de neplăceri din partea admiratorilor lui Bulgakov, care s-a încheiat abia cu mutarea lui la Seminarul „Sf. Vladimir”, în Statele Unite.

În toată această poveste este exemplară atitudinea lui Bulgakov, așa cum a rămas în memoria mai tânărului său coleg: „Singurul care nu s-a mâniat pe mine a fost părintele Bulgakov. Cred că a suferit foarte mult, dar n-a devenit niciodată un dușman și asta e măsura omului. Dovadă că atunci când s-a îmbolnăvit – avusese o operație de cancer în primăvara lui 1939 – și n-a putut participa la adunările Comisiei pentru Credință și Ordine a propus ca eu să-l înlocuiesc, întrucât eram singurul competent, asta spre indignarea multora care au spus că aparent din cauza bolii părintele Bulgakov nu și-a dat seama ce făcea, numindu-și dușmanul ca succesor. Am fost întotdeauna oponentul lui, e adevărat, dar asta e altceva”.

Bulgakov, una dintre personalitățile insuficient valorificate ale emigrației rusești, dovedește o calitate umană tot mai rar de găsit. Prețuiește adevărul mai presus de orice și lasă celorlalți întreg spațiul de manifestare, fără a socoti diferența de opinie o formă de dușmănie. În același timp, a-l accepta pe celălalt ca altfel sau chiar opus ție și totuși valoros, în domeniul riguros al teologiei, este un indiciu al realismului și implicit al smereniei. Florovsky, pe de altă parte, își dovedește amplitudinea umană prin faptul că recunoaște și afirmă peste timp aceste calități ale celui care i-a fost prieten și oponent totodată.

Paul SILADI