Florina Ilis şi diorama Eminescu

Romanul Vieţile paralele al clujencei Florina Ilis fost deja răsplătit cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, 2013; Premiul Radio România Cultural, la secţiunea Proză, ediţia 2013; Premiul pentru cel mai bun roman românesc al anului 2012, acordat în cadrul Colocviilor romanului românesc contemporan, de la Alba Iulia; Premiul Liviu Rebreanu pentru proză al Filialei Cluj a USR; Premiul pentru „Proză” al Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul editorial 2012.
În Vieţile paralele (Cartea Românească, 2012, 688 de pagini) impresionează, din nou (vezi şi Cruciada copiilor, Chemarea lui Matei, Coborîrea de pe cruce), ochiul exersat să vadă dincolo de aparenţe, dar mai ales forţa. Aceasta e calitatea esenţială a scrisului Florinei Ilis. E o prozatoare puternică, în stare să stăpînească vastele lumi stîrnite scriptural, să tragă infinite sfori romaneşti, să lase să se vadă ici-colo urzeala, dar să păstreze tot farmecul indicibil al ficţiunii de bună calitate. Cartea cea nouă e lucrată ca o machetă uriaşă în trei dimensiuni, cărora li se adăugă şi Timpul, unul fluctuant, rebel. Viaţa lui Eminescu, de la ştirea lansată de Doamna Slavici că Eminescu a înnebunit (1883) şi pînă la moartea sa (1889), este transpusă – minuţios şi cu o uimitoare delicateţe a decantării reperelor şi a valorării umbrelor şi luminilor – pe un veritabil cîmp de bătălie. Densitatea recuzitei de epocă, reprodusă pînă la nuanţă, fior, tuşă, renunţarea la ghilimele într-o circulaţie liberă şi remaniabilă a informaţiei te fac martor al unei desfăşurări ameţitoare de „adevăruri” parţiale şi partener uluit al istoriei ca poveste niciodată încheiată. În fiecare pagină, detalii «vizualizabile» introduc atmosfera, manevrate fiind cu abilităţi de regizor-dramaturg (F.I. este şi autoarea unui excelent volum de teatru!), cu instrumentar pictural şi cinematografic; parantezele-aparteuri (savuroase semnale ale lucidităţii auctoriale în alertă) ambiguizează, ironizează, clarifică didascalic, iar notele de subsol, academizante ori ironice, cîteodată în stilul baroc al lui Budai-Deleanu, propun conexiuni surprinzătoare şi mereu inteligente, care decupează locuri comune şi stereotipii aruncîndu-le în derizoriu pentru a le salva, în gestul imediat următor, derizoriului, căci „adevărul” există (nu-i aşa?) nicăieri şi pretutindeni.

Excelentă ideea de a lucra romanul pe schema unei largi conspiraţii – totul fiind interpretare, Adevărul se pierde printre mai multele lecturi posibile. Istoria e rumoare de voci răsunînd în întuneric, succesiune de conexiuni şi rupturi, buluceală de poveşti vechi şi noi suprapuse, a-simfonie de ecouri şi zvonuri stranii sau de, cum ar zice Julian Barnes, cel din A History of the World in 10 Chapters, 1989, „confabulaţii”. Într-o manieră realist-fantastă, prozatoarea imbrică, stăpînind perfect fiecare detaliu compoziţional, fragmente din opera eminesciană, documente de tot felul, concrescenţe ale imaginaţiei, depoziţii şi evocări controversate, mărturii sosite dinspre tot soiul de surse (sursa bibliografică se confundă semnificativ şi logic cu sursa aflată în slujba unor organisme de securitate active în timpuri care ignoră curgerea dinspre trecut spre viitor, niciuna nu e, automat, mai autorizată ori mai de încredere decît cealaltă, de vreme ce totul poate fi oricînd „turnat”, răstălmăcit, manipulat).

Florina Ilis nu vizează, cum pripit s-a spus, demitizarea lui Eminescu – lucrul nici nu e cu putinţă, mitul lucrează după legi care scapă actelor concrete ale prezentului, el e urmarea unei texturi pe deasupra timpului, iar mitizările pot fi de toate nuanţele –, ci să evidenţieze desfăşurat, prin convocarea a nenumărate adevăruri parţiale şi incomplete („nimeni nu ştie ce se află la capătul drumului”), însăşi imposibilitatea de a afla „adevărul”. Nu întîmplător, motoul e despre viaţa „încet repovestită de o străină gură”. Însă gura străină poate fi nu doar a celuilalt, ci şi a visului propriu, a delirului, a bolii. Realitatea e o rezultantă ivită din păreri, halucinaţii, scenarii, culise rebele, aparenţe. Florina Ilis alege inspirat anii întunecaţi ai poetului – ei au consistenţa, accentele şi gravitatea crizei. Boala acţionează ca potenţator atît pentru viziunile născocite de o minte genială, cît şi pentru relaţiile cu ceilalţi, cu propriul trecut, cu lumea. Privind din mai multe unghiuri deodată, asemenea personajului ei, Florina Ilis „începe să vadă clar” ajutată de contrastul apăsat, de contururile pe care le introduce „nebunia”. Sub imperiul ei, se poate enunţa şi o încheiere de albă, sticloasă luciditate: „porţia suplimentară de creieri” nu aduce prosperitatea – „nu m-am chivernisit”, dar „mi-a reuşit eternitatea!”

Irina PETRAŞ