Fiţi milostivi precum Tatăl

Scrisoarea pastorală a PS Florentin Crihălmeanu, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos este sărbătoarea milostivirii Tatălui faţă de noi oamenii. Prin biruinţa Fiului Său asupra morţii, Dumnezeu ne-a renăscut la o nouă viaţă, oferindu-ne o moştenire nepieritoare: bucuria vieţii veşnice.

Celebrăm Mărita Sărbătoare în contextul Anului Jubiliar în care Sf. Părinte Papa Francisc ne invită să contemplăm misterul milostivirii divine, care este izvor de bucurie, de seninătate şi de pace şi, mai cu seamă, pentru că este o condiţie a mîntuirii noastre (cf. M.V. 2).

Pentru a pătrunde în acest mister, vă invit să ascultăm cuvîntul Celui care a cunoscut profunzimea iubirii milostive a Tatălui şi este Unicul Chip al milostivirii Sale, Unicul Său Fiu, Dumnezeu şi Om adevărat: Isus Hristos.

Prin cuvîntul Său, prin gesturile Sale, El ne revelează chipul nevăzut al inimii milostive a Tatălui Ceresc. Cine ar putea să ne vorbească despre acest mister, dacă nu chiar Fiul Unic al Tatălui, căci «nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decît numai Tatăl şi nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decît numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere» (cf. Mt 11,27).

Îndemnul acestui An Sfînt al Milostivirii, «Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este» (cf. Lc 6,36), ne cere, mai întîi, să cunoaştem milostivirea Tatălui, să o primim, să o trăim şi, apoi, să o oferim fraţilor, devenind instrumente ale milostivirii Sale în familie, în Biserică şi în societate.

Vă invit să pornim de la «parabolele milostivirii» din Evanghelia de la Luca şi să ne oprim asupra pildei numită «a fiului risipitor» sau, mai corect, «a tatălui milostiv».

În final, ştiind că Dumnezeu Tatăl Milostiv este neschimbător, să ne întrebăm cum am putea să ne schimbăm atitudinea faţă de El pentru a deveni adevărate instrumente ale milostivirii pentru fraţii noştri de astăzi?

1. Fiul cel tînăr şi tatăl milostiv

«Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere» (cf. Lc 15,12)

Pildele milostivirii se adresează fariseilor şi cărturarilor dispreţuitori, nemulţumiţi şi invidioşi pentru că Isus îi primea pe păcătoşi şi lua masa cu ei. Prin aceste povestioare ce repetă refrenul «Bucuraţi-vă cu Mine, căci am găsit…!», Isus doreşte să-i facă părtaşi bucuriei ce provine din puterea iubirii milostive a lui Dumnezeu, care învinge răul, consolează cu iertarea şi oferă lumina speranţei.

Prin pilda tatălui milostiv, Isus ne invită la împărtăşirea bucuriei ce izvorăşte din inima milostivă a Tatălui spre toţi fiii risipitori, mari sau mici, tineri sau vîrstnici, care se întorc la Casa părintească.

În prima parte a pildei, după o scurtă prezentare a personajelor, suntem introduşi direct în relaţia dintre fiul cel mic şi tatăl său. «Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere» (cf. Lc 15,12a), răsună vocea poruncitoare a fiului cel tînăr, care hotărîse să se elibereze de povara tatălui şi doreşte împărţirea averii, pentru a-şi putea orîndui viaţa după cum îi place. De obicei, împărţirea averii se făcea la ceasul morţii tatălui, care prin testament rînduia moştenirea. Tînărul vrea ca totul să se împartă imediat şi să plece cît mai degrabă.

Care este răspunsul tatălui în faţa acestei atitudini lipsite de respect şi de înţelepciune? Părintele smerit se supune pretenţiei fiului fără a-i reproşa ceva şi fără a i se împotrivi: «şi tatăl le-a împărţit averea» (cf. Lc 15,12b). Deşi pare prea îngăduitor, tatăl a respectat dorinţa fiului ştiind că adevărata iubire milostivă nu se poate impune cu forţa.

În scurtă vreme, fiul cel tînăr pleacă într-o ţară îndepărtată, semn al dorinţei de independenţă faţă de tatăl, nu doar materială, dar şi fizică. Acum, fiul se consideră în siguranţă, are averea şi viaţa în propriile mîini. Este stăpîn, poate face ce-i place, cu cine-i place şi unde îi place. Acolo, în acea ţară străină, departe de tatăl, se dezvăluie însă greşeala alegerii fiului tînăr. El confundă libertatea cu libertinajul, viaţa cu averea, şi, astfel, banul, din bun slujitor, se transformă în amarnic stăpînitor, iar tînărul devine sclav.

Treptat, căzînd pradă patimilor, îşi risipeşte averea, ajunge sărac, înfometat şi lipsit. Pentru a simboliza abisul decadenţei, pilda îl înfăţişează ca paznic al porcilor, animalul impur ce era simbolul desfrîului în mentalitatea iudaică. Mai mult chiar, el rîvneşte hrana porcilor, dar nimeni nu i-o dă. Stăpînul său era mult mai preocupat de îngrăşarea porcilor decît de hrana slugilor.

Dacă în viaţa de mai înainte, în casa tatălui, prins în vîrtejul vieţii, nu avusese timp să reflecteze, acum, flămînd, slăbit, murdar şi zdrenţuit, în noroiul porcilor, are timp suficient să mediteze şi să compare slujirea în casa tatălui cu sclavia la cocina porcilor. Căci, foamea lui, ca persoană umană, era, mai întîi, o foame de iubire milostivă, pe care averea nu i-o putea oferi. Astfel, începe să înţeleagă că adevărata lui avere şi sursa vieţii lui, nu erau nici banii, nici satisfacerea plăcerilor trupeşti, ci era cu totul altceva. Mai presus de bunurile materiale, era aceea dăruire de sine a tatălui, ce dorea să ofere fiilor izvorul iubirii sale milostive. Atunci, chipul tatălui milostiv, care oferea din abundenţă hrană chiar şi slugilor din casă, revine în memoria sa şi fiul îşi aminteşte de bunăstarea trăită în casa părintelui său.

Paradoxul vieţii noastre este că adeseori noi vrem să furăm ceea ce Dumnezeu doreşte să ne ofere (S. Fausti). A fura o pîine, chiar dacă eşti înfometat, este un păcat. A găsi o pîine, însă, este altceva. Dar, atunci cînd este o mînă care îţi oferă o pîine, cu un zîmbet iubitor, este cu totul altceva.

Cînd trăia în casa părintească, fiul cel tînăr era nemulţumit deoarece i se părea că toate erau mereu în legătură cu tatăl său. Acum, însă, începe să simtă nostalgia celui care i le dăruia. Dacă mai înainte privirea fiului era fixată asupra averii materiale, acum, el simte lipsa cuiva care i-ar putea oferi ceva. Apare, astfel, o mişcare interioară de «întoarcere în sine», de rememorare a binelui trecut şi neapreciat, acea convertire de la atenţia îndreptată asupra bunurilor materiale, la atenţia asupra celui care oferea acele bunuri, tatăl său.

Atunci, «venindu-şi în sine şi-a zis: cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame» (cf. Lc 15,17). Plecarea din casa tatălui s-a dovedit a fi nu doar o îndepărtare de părintele său, dar şi o îndepărtare de sine, de identitatea sa de fiu al tatălui, de statutul său de fiu împreună-moştenitor cu tatăl, de bunăstarea din familia în care tatăl oferea totul. Acum, regăsind firul iubirii paterne şi adevărul identităţii de fiu, sufletul său cuprins de curajul speranţei, cu încredere în milostivirea tatălui, ia hotărîrea eroică de a se întoarce la casa părintească: «sculîndu-mă (înviind), voi merge la tatăl meu» (cf. Lc 15,18).

Fiul cel tînăr a priceput că se poate realiza păstrîndu-şi identitatea sa de fiu, numai în legătură cu tatăl. De aceea, înviind din moartea păcatului şi a izolării, el are curajul unui nou început, un drum de întoarcere la libertatea şi bucuria comuniunii din casa tatălui. Este drumul de întoarcere la adevărata viaţă. De fapt, aici pe pămînt, «în viaţa noastră mergem mereu dintr-un început într-altul pînă la începutul fără de sfîrşit» (Sf. Grigore de Nisa).

Un nou drum cere, mai întîi, recunoaşterea greşelilor făcute. «Tată, am greşit la cer şi înaintea ta», îşi spune tînărul recunoscînd păcatul său, în dubla dimensiune a primei porunci divine: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (cf. Lc 10, 27). Fiul a înţeles că, prin separarea lui de tatăl, a păcătuit, rănind iubirea milostivă a Tatălui Ceresc, dar şi iubirea părintească a tatălui său trupesc. Înţelege că a pierdut demnitatea de om şi de fiu al tatălui, dar decît să rămînă slugă flămîndă la porci, mai bine sătul la casa tatălui.

Zis şi făcut, tînărul trece de la vis la realitate, de la gînd la acţiune, şi porneşte agale, slăbit, înfometat, murdar, zdrenţăros, pe drumul de întoarcere spre casa tatălui.

În acest răstimp, bătrînul părinte, întristat de plecarea fiului, păstra cu sfinţenie, în sufletul său, legătura iubirii, alinîndu-şi speranţa privind, din timp în timp, drumul ce ducea spre casă. Într-o bună zi, apăru o siluetă în zare, ce păşea ostenită pe cărare. «Oare el să fie?», se întreabă tatăl, şi inima îi bate mai tare. În cîteva clipe, îl recunoaşte pe fiul său şi mila îi dă aripi să-i alerge în întîmpinare. El uită de demnitatea de stăpîn şi părinte, căci milostivirea este mai puternică decît ofensa şi iertarea mai puternică decît jignirea. Tatăl îi cade pe umăr şi îl îmbrăţişează ca şi cum l-ar fi aşteptat la întoarcerea dintr-o călătorie.

Mai înainte ca fiul să-şi poartă mărturisi păcatul, tatăl îi oferă îmbrăţişarea iertării şi sărutul păcii. Este iubirea tatălui ce-şi revarsă milostivirea de mamă asupra fiului născut din trupul său. Nici jignirile, nici risipirea averii, nici zdrenţele, nici murdăria şi nici chiar mirosul animalului impur (porcul), nu pot opri îmbrăţişarea iubitoare a tatălui. Părintele vrea să ia asupra sa şi să învăluie în iubirea sa tot răul, din iubire faţă de fiul său. Tînărul, ridicînd capul şi privind în ochii înlăcrimaţi ai tatălui, îşi recunoaşte cu părere de rău păcatul în faţa tatălui şi căderea sa din demnitatea de fiu. Ar fi urmat sentinţa pe care şi-o dăduse: «fă-mă ca pe unul din argaţii tăi», dar aici tatăl îl opreşte. Pedeapsa o va hotărî el, căci, în milostivirea sa, tatăl rînduise pentru el cu totul altceva. Ca «ispăşire», va fi repus, pe deplin, în drepturile de fiu. Ca stăpîn, el are în casă destule slugi, argaţi şi zilieri plătiţi. Ca părinte, însă, are numai doi fii, iar acesta este unul dintre ei. Chiar dacă fiul îl priveşte ca pe un stăpîn, tatăl nu a încetat să îl considere fiul său iubit.

Apoi, poruncile tatălui se succed cu repeziciune pentru ca fiul său să poată fi repus în demnitatea cuvenită. Astfel, el reprimeşte haina dintîi, imaculată (simbolul Botezului), inelul alianţei refăcute şi al demnităţii de fiu (semnul Mir-ungerii), încălţămintea care să-l ferească de noroi şi să-l conducă pe căile dreptăţii (semnul Iertării sacramentale). Totul este sărbătorit în comuniunea de mulţumire (semnul Euharistiei), pentru cel care a înviat din moartea păcatului la viaţa de fiu, a celui care părea pierdut, dar a aflat, din nou, drumul spre casa tatălui, «căci mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat» (cf. Lc. 15, 24).

2. Fiul cel mare şi tatăl milostiv

«De atîţia ani îţi slujesc şi mie nu mi-ai dat…» (cf. Lc 15,29)

Ospăţul bucuriei este în plină desfăşurare cînd apare în scenă al treilea personaj, fiul cel mare. El este «omul muncii», care se întoarce de la cîmp ostenit. Uimit de sărbătoarea de acasă, el întreabă o slugă şi aceasta îi explică motivul sărbătorii. Este bucuria tatălui pentru întoarcerea fratelui său. Pentru fiul cel mare, însă, aceasta nu este un motiv de bucurie ci, dimpotrivă, de mînie şi invidie. De aceea, el refuză să intre în comuniunea de bucurie a tatălui şi a fratelui său. Atunci, bunul părinte îşi va îndrepta atenţia spre fiul cel mare, lăsînd la o parte din nou demnitatea de părinte şi stăpîn. El, ieşind în întîmpinarea fiului cel mare, îl roagă să intre la masa sărbătorii. Bucuria tatălui nu poate fi deplină dacă nu are alături de el pe toţii fiii lui, în casă, uniţi în bucuria ospăţului iubirii. Fiul cel mare răspunde invitaţiei tatălui cu duritate, dezvăluindu-şi adevărata identitate. El se considera un om perfect, ireproşabil, ce respectase întotdeauna şi întru totul poruncile tatălui. Este adevărat, dar toate acestea nu le făcuse din acea iubire gratuită de fiu, ci din dorinţa de a cîştiga mai mult. Nu este decît o slugă credincioasă, ce aştepta răsplata cuvenită. Orgoliului său i se alătură invidia şi gelozia faţă de cel întors acasă, pe care nu îl mai consideră frate, ci un concurent la avere, un alt fiu al tatălui. În felul acesta, el se pune în locul tatălui său şi devine chiar judecătorul tatălui său: «Mie nu mi-ai dat, iar pentru cel care ţi-a risipit viaţa cu desfrînatele ai făcut ospăţ» (cf. Lc 15, 30). De fapt, şi problema fiului cel mare este aceeaşi, stăpînirea averii. Tot ceea ce spune el este drept şi adevărat, dar cuvintelor sale le lipseşte dimensiunea esenţială a iubirii milostive. El nu face diferenţa dintre stăpîn şi tată, dintre slugă şi fiu, dintre păcătos şi frate. El vede în tatăl său un stăpîn prea îngăduitor şi în fratele său un mare păcătos.

Bunul părinte îi răspunde cu calm şi răbdare. El încearcă să-l înţeleagă, fără a lua în seamă reproşurile şi acuzele pe care i le aduce. «Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt», îi spune blîndul tată, confirmînd că el este sprijinul şi ajutorul său şi asigurîndu-l că, acum, toată averea lor este a lui, căci moştenirea fusese împărţită, iar el rămăsese unicul moştenitor. Aşadar, nu trebuie să se teamă de fratele său. Mai mult, tatăl îi dezvăluie fiului său două trăsături ale iubirii sale milostive: gratuitatea şi infinitatea. În primul rînd, El revarsă iubirea sa milostivă, nu atît ca răsplată pentru merite sau fapte bune (aşa cum facem noi oamenii), ci ca un mijloc de sfinţire gratuit şi dezinteresat, din pură iubire. În al doilea rînd, iubirea milostivă a tatălui este infinită şi cuprinde pe toţi fiii săi, căci iubirea se înmulţeşte oferind-o. Deci, fiecare dintre ei are locul deja pregătit la masa de sărbătoare a bucuriei. Depinde doar de fii dacă vor accepta, sau nu, să intre în comuniunea pregătită lor. Tatăl a dat viaţă fiilor din iubire, doreşte să îi vadă fericiţi, dar nu îi poate obliga să accepte iubirea sa.

Apoi, tatăl îl readuce în prezent pe fiul mai mare dezvăluindu-i motivul profund al bucuriei sărbătorii, căci întoarcerea fratelui său înviat din păcat valorează mai mult decît orice avere materială. Astfel, tatăl pune mai presus de dreptate milostivirea, mai presus de lege iubirea. Numindu-l pe fiul său regăsit «fratele tău», tatăl îi arată că această persoană are o relaţie directă de rudenie cu el care trece prin tatăl. Ei sunt fraţi pentru că au acelaşi tată. Iar dacă nu se recunosc ca fraţi, nu pot avea acelaşi tată. În acest sens, iubirea dintre fraţi decurge din iubirea milostivă a tatălui, iar iubirea milostivă a tatălui va fi criteriul pentru a înţelege cine sunt adevăraţii săi fii (cf. M.V. 9).

Oare a primit fiul cel mare ruga şi invitaţia tatălui? Oare s-a lăsat cucerit de harul iubirii milostive a tatălui şi şi-a deschis sufletul faţă de fratele său intrînd în bucuria comuniunii? Firul pildei se opreşte aici, lăsîndu-ne parcă nouă această întrebare: Eu, dacă aş fi în locul fiului cel mare, cum aş proceda? Oare aş avea tăria să iert orice pentru înviere? Aşa cum ne invită unul dintre troparele sărbătorii: «să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, şi să iertăm toate pentru înviere».

3. Noi, fiii de astăzi şi Tatăl milostiv

«Milostivirea este criteriul pentru a înţelege cine sunt adevăraţii fii ai Tatălui» (cf. M.V. 9)

Meditînd pilda tatălui milostiv, avem impresia că lipseşte încheierea şi rămînem cu multe întrebări. De fapt, Isus încheie parabola aici, pentru ca să intrăm acum în scenă NOI, cei care citim astăzi acest cuvînt. Noi trebuie să scriem actul al treilea al evangheliei milostivirii Tatălui, prin viaţa noastră.

Adeseori, ne punem întrebarea: oare cu cine ne asemănăm mai mult? Cu fiul cel mic, care a văzut în tatăl un stăpîn de care a dorit să se elibereze, ajungînd slugă la porci; sau cu fiul cel mare, sluga corectă şi ireproşabilă, dar care priveşte cu invidie şi dispreţ pe fratele său, pentru că nu cunoaşte iubirea milostivă a tatălui?

Anul Sfînt al Milostivirii, ne invită să avem curajul să ne punem şi o altă întrebare: Oare cît de mult ne asemănăm noi cu tatăl milostiv?

Îndemnul lui Isus: «Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este» (cf. Lc 6,36), constituie un adevărat program de viaţă, care ne angajează, dar care ne oferă şi multă bucurie şi pace, scrie Sfîntul Părinte Papa Francisc, invitîndu-ne să ascultăm cuvîntul lui Dumnezeu, să contemplăm milostivirea Sa şi să-l asumăm ca stil propriu de viaţă (cf. M.V. 13).

Pentru a fi precum tatăl milostiv al pildei din Evanghelia de la Luca, ar trebui, mai întîi, să înţelegem că acest chip, pe care Isus a dorit să-l prezinte, este chiar chipul Tatălui Său şi al Tatălui nostru ceresc. Apoi, va trebui să încercăm să-L cunoaştem mai bine pe Tatăl nostru şi, ca urmare, să încercăm să trăim ca adevăraţi fii ai Săi.

Ce am înţeles, de fapt, din această pildă?

Din relaţia fiului cel tînăr cu tatăl milostiv, am înţeles cît este de important să trăim libertatea de fii, dar şi să ştim apela la milostivirea iubitoare a Tatălui, ori de cîte ori este nevoie.

Din relaţia fiului cel mare cu tatăl, am înţeles că trebuie să fim mereu dispuşi să-i primim pe fraţii noştri şi să le oferim iubirea milostivă pe care Tatăl ne-a oferit-o nouă.

Descoperim, astfel, dubla dimensiune a milostivirii: aceea care coboară de la Tatăl, oferind iertare şi împăcare fiilor Săi, şi aceea dintre fiii aceluiaşi Tată, care invită, de asemenea, la înţelegere, împăcare şi iertare între fraţi.

Regăsim, aşadar, cele două dimensiuni ale crucii, pe care Iubirea Tatălui a fost răstignită pentru iertarea păcatelor noastre. Căci, în jertfa Crucii abisul păcatului oamenilor se întîlneşte cu milostivirea iubirii infinite a lui Dumnezeu. Astfel, contemplînd jertfa Crucii suntem chemaţi, noi toţi, fiii risipitori ai iubirii Tatălui, să descoperim izvorul milostivirii Sale, căci «atît de mult a iubit Dumnezeu lume, încît pe Fiul Său Unic L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (cf. Io 3, 16). Isus Hristos, Fiul Tatălui, este Chipul milostivirii Tatălui, ce ne descoperă prin cuvîntul Său, dar şi prin slujirea Sa, îndurarea Tatălui, iubirea de Fiu şi iubirea dintre fraţi. El este adevăratul «Fiu risipitor» al iubirii milostive a Tatălui care, acceptînd întru totul voinţa Sa, a părăsit «Casa Părintească» şi a coborît într-o ţară străină. Acolo, a oferit modelul trăirii în comuniune cu Tatăl şi a arătat oamenilor chipul Tatălui milostiv. Fraţii Săi, însă, nu L-au cunoscut, L-au condamnat şi L-au dus la moartea prin răstignire. Acesta, îmbrăcînd haina umanităţii noastre şi luînd asupra Sa acuzele şi păcatele oamenilor, mizeria şi zdrenţele lor, le-a îmbrăţişat cu mîinile întinse pe Cruce. Apoi, coborînd în abisul morţii păcatelor noastre, a călcat cu moartea pe moarte, ne-a oferit minunatul schimb al iubirii milostive (moarte-viaţă, păcat-iubire), şi, înviindu-ne cu El, ne-a condus la Casa Tatălui, în ospăţul bucuriei, deschizînd tuturor fraţilor poarta spre lumina Paradisului regăsit. El este, deci, Fiul risipitor al Tatălui, care pînă şi în Iad a risipit averea milostivirii, întorcîndu-se la Casa Părintească, nu doar cu o oaie rătăcită ci, strîngînd la pieptu-i rănit pe toţi fraţii rătăciţi, spre bucuria Tatălui milostiv.

Aceasta este, aşadar, imaginea Tatălui milostiv pe care Însuşi Fiul Său ne-o dezvăluie. Înţelegem şi dubla dimensiune a unui bun fiu asupra căreia fiecare dintre noi putem să medităm: a-L iubi pe Tatăl, necondiţionat, recunoscîndu-L ca părinte milostiv şi iertător dar, în acelaşi timp, a-i recunoaşte pe fiii Tatălui ca adevăraţi fraţi ai noştri, vrednici de aceeaşi iubire milostivă. Să recunoaştem chipul Tatălui în fiecare dintre ei şi, astfel, să înlăturăm orice dispreţ, acuză sau critică, practicînd cu bucurie faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, ca o condiţie a mîntuirii noastre. Să nu preferăm starea de slugi, ci să trăim mereu în starea de fii pe care Tatăl ne-a arătat-o prin viaţa Fiului Său Isus Hristos. Căci, Tatăl iubitor nu doreşte slugi, ci fii care să-L asculte şi să-L slujească din iubire. De asemenea, să ne reamintim că iubirea Lui este gratuită şi în nici un fel nu poate fi plătită. Iubirea Lui este infinită şi se revarsă peste toţi fiii Săi de pretutindeni şi din totdeauna, avînd o singură limită, aceea a libertăţii umane.

Această parabolă ne învaţă că putem avea o privire corectă asupra vieţii noastre, numai în măsura în care imaginea pe care o avem despre Dumnezeu Tatăl este corectă. Convertirea, căinţa, nu este un proces psihologic al păcătosului ce se întoarce la Dumnezeu, ci, mai degrabă, schimbarea imaginii pe care păcătosul (dar şi cel drept) o are despre Dumnezeu. La originea păcatului stă tocmai imaginea greşită pe care ambii fii o au despre tatăl lor. În faţa imaginii «stăpînului», fiul cel mic alege strategia «plăcerii» – libertinajul, pe cînd fiul cel mare alege strategia «datoriei» – legalismul. Ca urmare, imaginea pe care o avem despre Tatăl condiţionează viaţa noastră şi relaţia cu ceilalţi. A-l descoperi pe celălalt ca frate, nu este cu putinţă decît dacă, mai întîi, ne descoperim ca fii ai aceluiaşi Tată. Cel care nu îşi recunoaşte fratele, nu îl cunoaşte cu adevărat pe Tatăl şi nu a înţeles demnitatea de fiu la care a fost chemat.

Omul de astăzi, trăind, adeseori, departe de Dumnezeu, are nevoie să descopere libertatea de fiu al Tatălui iubitor, mult milostiv şi îndelung răbdător. El se va întoarce la Dumnezeu dacă va vedea la fraţii săi (mai mari), iubirea milostivă şi libertatea de a trăi cu bucurie ca fii ai acestui Tată. Astfel, omul contemporan, în situaţii de foame sau sete spirituală, îşi va putea întoarce inima sa suferindă cu încredere spre Tatăl, spunînd cu speranţă: «Voi învia şi mă voi întoarce la casa Tatălui meu Milostiv!».

Iubiţi credincioşi,

Să ne recunoaştem cu smerenie păcătoşi, dar iertaţi de Tatăl, ca fiul cel tînăr, şi să ne ferim de orgoliul şi invidia fiului cel mare faţă de fratele său. Dar, mai cu seamă, să tindem spre modelul de milostivire, iertare, înţelegere şi iubire a tatălui milostiv faţă de fiii săi, aşa cum Isus ne invită: «Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este!».

Să nu uităm că în orice situaţie am fi, avem un Tată milostiv care ne iubeşte ca o mamă şi, în acelaşi timp, avem şi o mamă iubitoare şi mijlocitoare, pe Preasfînta Fecioară Maria, Maica Milostivirii şi Maica Bisericii.

Aşa cum ne invită Sf. Părinte Papa Francisc, să trecem cu smerenie pragul Porţii Sfinte a milostivirii şi, primind îmbrăţişarea Tatălui milostiv, să ne lăsăm îmbrăcaţi în haina de sărbătoare a Învierii, ducînd cu noi bucuria sărbătorii în familiile noastre, în comunităţile noastre şi în societate, oferind tuturor milostivirea Tatălui.

Să intrăm în bucuria Sărbătorii Învierii care anticipează, încă de pe acum, bucuria pregătită nouă de Tatăl milostiv, la întoarcerea în Casa Tatălui, la ospăţul Fiului, în harul iubirii milostive a Spiritului Sfînt, dimpreună cu toţi fraţii şi surorile noastre, în fericirea veşnică.

Vă doresc sărbători sfinte şi luminate de bucuria iertării milostive primită de la Tatăl, prin moartea şi Învierea Fiului Său, în harul iubirii Spiritului Sfînt!

Hristos a Înviat!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla