Filme Premiere cinematografice

Afacerea Heineken

Răpirea lui Freddy Heineken (producţie Belgia, Marea Britanie, Olanda, 2015), în regia lui Daniel Alfredson, readuce în atenţia generală un caz de acum 32 de ani, răpirea magnatului berii, nimeni altul decît Alfred ‘Freddy’ Heineken şi a şoferului său, Ab Doderer. Eliberaţi după plata unei sume exorbitante la timpul respectiv, 35 de milioane de guldeni olandezi, cca 16 miioane euro în zilele noastre.

Răpitorii – Cor Van Hout, Willem Holleeder, Jan Boelaard, Frans Meijer, Martin Erkamps – şi-au pregătit răpirea doi ani, punînd-o în practică la 9 noiembrie, 1983. Eliberarea magnatului şi a şoferului a avut loc 21 de zile mai tîrziu, 30 noiembrie. Autorii răpirii au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la pedepse private de libertate pe diferite termene. Afacerea Heineken a ţinut autorităţile şi nu numai, pe jar, interesul fiind maxim. Ecourile nu s-a stins şi o dovedeşte filmul realizat cu mult curaj de suedezul Daniel Alfredson, regizorul care a avut parte şi de o distribuţie bună, cu Sir Anthony Hopkins, Sam Worthington, Jim Sturgess, plus o echipă artistică de calibru, cu Lucas Vidal (muzica), Fredrik Backar (imagine), Hakan Karlsson (montaj), Catherine Van Bree (costume) şi veţi vedea de ce-i amintesc.

Dacă e să scriu despre plusurile filmului, atunci trebuie să mă opresc asupra poveştii în sine, adevărată, cursivă ca prezentare, montaj, imagine, sunet, muzică şi interpretări. Toate la un loc salvează filmul şi-l duc în zona unei note de 7, 7.5 cel mult.

Minusurile ? Mai precis unul singur, surprinzător sau nu, filmul nu este deloc dar deloc captivant, curge la vale ca un rîu molcom, aştepţi mereu să se întîmple ceva, ceva palpitant, nimic din cele aşteptate la un film cu o asemenea temă. O răpire înseamnă tensiuni, aglomeraţie umană, echipe de zgomote (poliţie, presă, detectivi, aparţinători, …), urmăriri, adrenalină la fiecare … cinci minute.

Motiv pentru care pot spune doar că Răpirea lui Freddy Heineken este un film decent, transpunere fidelă a evenimentelor din 1983, film artistic şi documentar deopotrivă ce poate interesa într-o zi în care nu ai nimic special de făcut.

Romanele lui Nicholas Sparks

Un film cum este Cel mai lung drum (producţie Statele Unite, 2015), regia George Tillman Jr., îţi îndreaptă atenţia spre romanele lui Nicholas Sparks, romancier şi scenarist de vază al timpurilor noastre, scriitor de succes. Şi succes înseamnă ecranizarea majorităţii cărţilor sale. Mă gîndesc la The Notebook (regia Nick Cassavetes), Message in a Bottle (regia Luis Mandoki), A Walk to Remember (regia Adam Shankman) şi acum The Longest Ride. Citiţi romanele lui Sparks, apoi căutaţi să vedeţi şi filmele, ecranizări fidele, majoritatea încărcate cu premii importante, la mai toate categoriile, de la regie la interpretări, muzică, costume, montaj sau imagine.

Sînt două poveşti de dragoste, una din anii 40, a doua din zilele noastre, viaţa celor două cupluri intersectîndu-se.

Alan Alda, Scott Eastwood, Britt Robertson, Oona Chaplin repun în discuţie valorile iubirii, iubirii adevărate, profunde. Este un film emoţionant înainte de orice. Este un film despre adevăratele valori ale familiei, credinţă, prietenie, încredere, speranţe, visuri ce devin realitate (cinematograf ‘Victoria’).

Demostene ŞOFRON